Revistă print și online

Himera

,,Deteritorializarea’’, cu acest termen începe "cartea-Falstaff" a lui Cornel Ungureanu, GEOGRAFIA LITERARĂ A ROMÂNIEI. În prefață, comparatistul schițează, pe larg, care este pericolul globălizării literare. C.U. este conștient de procesul de "de- localizare" și "dis-locare" al literaturii, de înlocuire a localităților reale cu "non-locuri". Situație nefastă pentru "geograful literar’’, calificativ dat autorului de Vasile Spiridon.

Cartea apare ca un "definitivat’’, un El Coloso de Francisco de Goya, sau, pur și simplu, - o marotă. Criticul continuă un exercițiu început din 2002 cu "Geografie literară’’ (editura Universității din Vest).

Cu volumul de față, publicat la Editura Academiei Române, 2023, criticul își propune să înceapă o serie de două ediții. Care vor încerca să strângă la un loc scriitori semnificativi pentru toate cele opt regiuni ale României. Un demers critic și "topografic’’ salutar. Cartea este împărțită în trei părți: MUNTENIA ȘI DESCHIDERILE SPRE SUD, MOLDOVA ȘI SENTIMENTUL ABISAL AL CULTURII și, un studiu de-a dreptul pretențios, BASARABIA ȘI DESCHIDERILE SPRE RĂSĂRIT.

Lucrarea (circa 700 de pagini) urmărește legătura interdependentă dintre scriitor, texte, istorie și loc (unde este posibil). Deoarece scriitorul, prin constituție, simte datoria să devină cronicarul locului, să surprindă cât mai mult din ambientul unde s-a dezvoltat. Cu alte cuvinte, să-și comprime locul de baștină în text, căci vatra (vezi subcapitolul despre Ilie Sălceanu) pare să devină un izvor nesecat de cauze pentru un titlu sau mai multe.

Autorii consacrați, în primul rând clasicii, sunt cercetați la scară largă, (nu pot să nu menționez sistemul hermeneutic "notoriu’’, tip Auerbach sau Manolescu din ARCA LUI NOE: triere de extrase reprezentative pentru susținerea argumentului. Metodă ce dă randament, de altfel) de la interpretări exclusiv literare, până la considerații de manieră subiectivă.

Dacă structura cărții este cât se poate de limpede, criteriul spațiului alocat analizei autorilor provoacă nedumeriri. Totuși, cred că acest criteriu este dat de gradul de anvergură al autorului (unora dintre scriitorii șaizeciști și optzeciști fiindu-le destinate mai puțin de trei pagini). Într-un articol din 2004, criticul Dan Gulea, emite o apreciere, posibil, edificatoare în privința primei versiuni efective de subsumare a conceptului de "topografiere’’ din volumul GEOGRAFIA LITERATURII ROMÂNE, AZI (vol. I, Muntenia): ,,ipostaza asumată și solicitantă de «generalist»’’. În altă ordine de idei, C.U., în majoritatea cazurilor, reușește să întrunească criteriile pe care le propune. Însă instalația nu este fixată numai pe bruionul inițial. Efectuează, pe alocuri, analize sumare ale autorilor prin prisma propriei concepții. Cu riscul ca paginile să își piardă din precizie. Asezonându-le cu elemente de natură biografică, politică sau doctrină mistică (v. paginile despre D.R. Popescu, Țoiu, Bănulescu, Vasile Pârvan etc.).

"Sadoveniana’’ lui Ungureanu ar putea fi reprezentată ca un intinerar prin limitrofele operei ,,Ceahlăul(ui) Literaturii Române’’, cum îi spuse odată Geo Bogza (cred că era după o călătorie). "Este o confesiune pe care o putem citi cu convingerea că sinceritatea marelui prozator este deplină.’’ (p.440) Așadar, C.U. îi este loial autorului

"Crâșmei lui Moș Precu’’, trece prin această odisee bibliografică. Și adoptă o viziune intimă. C.U. pornește de la fraza dată de Sadoveanu într-un interviu din 1933: "Așa-zisul secret al masoneriei n-are nicio legătură cu înțelesul vulgar al cuvântului. Secretul ei stă în «ezoterism».’’ (p.438) De aici, comparatistul timișorean cade într-un tezism prolific despre științele tradiționale (care se va derula până la paginile despre Vasile Lovinescu, inclusiv). Se pare că C.U. vrea să lanseze piste noi. Piste pentru o analiză idealistă, nu atât a operei, cât a personalității (— bazându-se pe textul interviului?).

Resurecția lui Sadoveanu, articol din 2017, scris de Paul Cernat, pune punctul pe i în privința masoneriei lui Sadoveanu. Și, în special, despre statutul pe care l-a deținut unul dintre primii scriitori profesioniști români, stârnind o polemică aprigă în secțiunea de comentarii.

Cred, cu siguranță, că despre Sadoveanu s-a scris destul. De la Constantinescu, Ralea, Paleologu, Dumitrescu-Bușulenga, până la autorul Temelor. Și se va mai scrie, desigur, enorm de mult, până la ediția critică a operelor sadoveniene.

*

(M-am tot gândit dacă aceste rânduri își merită locul. Dacă e doar o greșeală de redactare ca multe altele, din păcate. Pagina 336 continuă cu alineate despre Petru Popescu, unde pe lângă rânduri despre importanța acestuia în valul al treilea. C.U. presupune una din posibilele căi pe care le-ar fi putut avea scriitorul. Iar una din ele este repetarea: ,,ecoul(ului) unor Danilo Kiș sau Miroslav(sic!) Kundera.’’ Aș susține că e o eroare banală, care a fost trecută, nu știu cum, cu vederea la corectură. Sau ar putea fi un detaliu din armatura cărții? Cine dacă nu C.U. să știe despre povestea cum că Kundera l- ar fi turnat la Securitate pe Miroslav Dvoracek? Comparatistul a coordonat volumul

"Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii" împreună cu Adriana Babeți, unde Kundera e tradus de Cătălin Lazurca. Sau conceptul de Mitteleuropa (re)lansat de Milan Kundera, în celebrul eseu ,,Tragedia Europei Centrale’’. Conceptul de Mitteleuropa fiind o preocupare de lungă durată a geografului literar. Îmi vine greu să cred dacă Cornel Ungureanu a făcut-o intenționat. Să-i plătească astfel turnătoria lui Kundera? Care nici nu poate fi demonstrată și rămâne la nivel de zvon (v. articolul care anulează încercarea de a descredita scriitorul ceho-francez: "Cazul Milan Kundera’’, Revista 22, 2008). Însă critica literară, sau, să-i zicem "alambicat’’, literografia nu se bazează pe zvonuri.)

*

Ar fi greșit să nu menționez liniaritatea capitolelor și exactitatea cu care sunt selectate citatele. Următorul subcapitol se deschide cu o completare pentru cel anterior. Chiar și pentru pasajul selectat din scrierile autorului. Este înduioșătoare sesizarea anumitor relații de afinitate între autori care nu s-au intersectat personal. Astfel, în fruntea capitolului consacrat lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, este situat un fragment de

Eliade despre Hașdeu. Unde continuă, cum am mai spus, capitolul antepus despre Cantemir: ,,Există în cultura română o tradiție care începe cu Dimitrie Cantemir și pe care am pute-o numi «tradiția enciclopedică»./ [...] toți aceștia continuă, cu geniul sau puterile lor omenești, linia istorică deschisă de mintea vastă a lui Dimitrie Cantemir.’’ (p.383)

*

"A făcut zgomot definiția pe care Romain Rolland o dă lui Panait Istrati – un Gorki balcanic. [...] A fi Gorki balcanic înseamnă, pe de o parte, a fi scriitor al ,,umiliților’’ din Balcani, pe de alta, a fi un lider al revoluției literare din acest spațiu. [...] Investiția de încredere a lui Romain Rolland se putea sprijini și pe militantismul afișat al lui Panait Istrati ’’(p.72), da și nu. Mai degrabă nu. N-aș putea fi de acord cu comparația dintre cei doi. Ambii preferau clasa proletară, clasa ,,umiliților’’. Ambii erau când cu, când împotriva regimului, da. Însă ,,hamalul din portul Brăilei’’(N. Iorga) avea controlul deplin asupra articolelor și ,,mișcărilor’’ sale. Poziția politică și-o asuma deplin. Nu se sinchisea, avea o fire mobilă (mobilă de bunăvoie!). Putem vorbi despre trei etape în privința lui Panait Istrati. Cea de pe vremea articolelor și a încrederii fanatice într-o posibilă utopie. Panait, de după voiajul său în Rusia: atunci îl vizitase și pe Gorki, care, după câte se înțelege din relatările lui Kazantzaki, deja știa... Sau cel puțin își dădea seama, căci vizita lagărului ,,Solovki’’ avea să o facă la nici o lună după întâlnirea cu Istrati (1928, 28 mai – întrevederea. Iunie – vizita. Despre asta peste câteva rânduri). Adică cel cu valul de diatribe, căruia îi fugise pământul de sub picioare și nu mai credea în nimic. Și cel care nu reușise să-și rezolve ,,ecuația’’ politică (Cruciada Românismului).

Iar despre verticalitatea lui Gorki se vorbea încă de pe timpul revoluției. Însăși Lenin îl vedea drept un personaj cu coloana vertebrală absentă. Pe când Istrati avea o aplecare asupra lucrurilor similară unuia ca Troțki (ca atitudine), cel de pe vremea reformelor militare.

Gorki se întoarce din exil în același an. Chiar în același mai. Atunci își asumă pe deplin statutul de scriitor al stalinismului. Este invitat într-o vizită ca să scrie despre viața din interiorul lagărului, deoarece în presa străină intraseră discreditări din parte deținuților care reușiseră să evadeze. Gorki a stat trei zile în lagăr, iar în fața sa se desfășura un întreg spectacol cu arestați pe post de actori. De la alei construite cu trei zile înainte de venirea scriitorului. Până la cititul de gazete (metodă de reeducare) în carceră, chit că unii le țineau invers. Alții îi strecurau răvașe prin buzunare, scrie Ilia Veniavkin, revista Arzamas. Spre fericirea ocnașilor, Gorki aflase despre tratamentul animalic după ce a stat de vorbă cu unul dintre băieții localnicilor — plângea până își aștepta caleașca. Dar n-a scris. A scris/editat ,,Belomorkanal’’ sau ,,The I.V. Stalin White Sea – Baltic Sea Canal’’. Las judecata de valoare în seama moraliștilor. Cu toate astea, oportunismul lui Gorki, învederat, n-ar trebui să permute lectura pe o altă falie. În niciun caz.

Revin, pe Panait Istrati și Maxim Gorki îi pot percepe doar într-un raport de dualitate. Iar Romain Rolland exagerează prin așezarea lor pe aceeași linie. Iar C.U. vrea să-l creadă. Laureatul pare că era siderat de textele lui Istrati, poate chiar prea tare. Cât de mult ne spun aceste rânduri dintr-o scrisoare publicată în Manuscriptum: ,,N-aș vrea să-ți sucesc capul și să-ți insuflu dorința de a abuza de prodigioasa dumitale virtuozitate, dar, fie că mă-nșel, sau nu, trebuie să spun ceea ce gândesc: ești singurul geniu al povestirii, al frumoasei povestiri, al nuvelei, al prozei artistice, pe care-l cunosc în literatura actuală...’’.

*

(Ahil)

Partea a III-a din cartea lui C.U. tratează un subiect mai mult decât delicat. Criticul își propune să contracteze geneza literaturii neamului basarabean în cinci pagini. Iar a cincea, o dedică, în totalitate, tatălui fraților notorii. Și nu este nicidecum vreo scăpare, sau ignorare intenționată a unor precizări istorice care, da, ar fi putut intra în acest prim subcapitol.

Ce se întâmplă până la urmă? Se stabilește, indirect totuși, rezolvarea prin reducere la termini, la semene (dacă aduce o notă edificatoare) a problemei stabilirii acestui semn. Cu alte cuvinte, obiectul.

Putem să ne raportăm la literatura din Republica Moldova ca la o literatură separată, individuală, autonomă?

Nu.

E încă prea devreme. Însă faptul că formula ,,literatură basarbeană’’ este tot mai des întâlnită, ne dă de înțeles că ori va urma schisma. Ori această formulă ar trebui de evitat, pentru păstrarea integrității atât de râvnită de unioniști. C.U. vede lucrurile altfel, capitolul este construit sub forma unei axe crescătoare. Își alege ,,personajele’’ după criteriul, cred eu, al reprezentativității. Nu leagă scriitorul de obârșie. Pentru C.U. e importantă relația scriitor – loc. Astfel, scriitorul poate fi legat de oricare neam, dacă acesta reprezintă particularitățile neamului prin texte. Iar identitatea nu e doar despre limbă (exemple sunt multiple).

Continuă cu nuanțe din Stere, Hașdeu, Goma, Panait, Bogza cu cartea-reportaj

,,BASARABIA ȚARĂ DE PĂMÂNT’’, ca să știm cum ,,dor’’ cărțile. Nu pot să trec pe lângă reîntoarcerea la Stere, tot mai mult lăsat în urmă de istoriile literare.

Constantin Stere își merită pe deplin resuscitarea, nu doar pe paliera istorică, ca figură esențială pentru Marea Unire, dar și pentru literatura sa hibridizată. Pentru că Stere este primul ,,scriitor basarabean’’ influent. Înainte ca teritoriul dintre Prut și Nistru să dea, propriu-zis, literatură. ,,Scriitor basarabean’’ e o stare care s-a răsfirat peste literați de-a lungul anilor. Cei care se nasc sau s-au născut între cele două fluvii nu pot discere dacă fac literatură rusă, română, moldovenească sau basarabenă. La mijloc stă veșnica problema a identității. Predilecția către literatura rusă nu reprezintă un postulat, dar afinitatea către textele unor scriitori ca Limonov, Rozhdestvensky, Evtușenko etc. Chiar și după 1991 s-a păstrat. Cultura rusească, în toate manifestările ei, rămâne și va fi un refugiu și un model de influență pentru generațiile următoare de scriitori. Literatura din Republica Moldova nu reușește să integreze cultura română drept strat fundamental (deși se află într-o continuă asimilare). Iar cultura rusească, și spiritul omului rus (în cea mai explicită formă), reprezintă un mediu reciproc comprehensiv. Totuși, nu în totalitate (busturile lui Stamati, Vieru, Donici etc. din Aleea Clasicilor din Chișinău sunt însoțite și de Pușkin, care a stat trei ani în Moldova; nu de bunăvoie, cum le place unora să creadă), dar nici să se îndepărteze de originile influenței precum a făcut-o Shakespeare cu Marlow.

Aș fi vrut să văd cu mult mai mulți scriitori, cel puțin menționați. Dacă ipoteza mea se dovedește a fi validă, n-aș vedea de ce această ,,axă’’ nu i-ar putea include pe Liviu Deleanu, șaizecistul Petru Cărare, Esinencu (un scriitor tare, dar și un scenarist remarcabil; cât valorează doar scenariul pentru excelentul film Tunul de lemn), Simion Ghimpu și, desigur, alții. Și alții. Capitolul se intitulează ,,BASARABIA ȘI DESCHIDERILE SPRE RĂSĂRIT’’, motivul lipsei lui Vasile Vasilache, un diarist pe cât se poate de interesant pentru panorama unei mentalități, nu îmi este clară. Și în primul rând, Aureliu Busuioc, care ne dă un roman greu de combătut. ,,Singur în fața dragostei’’ o proză (trucat) realist-socialistă și foarte bună.

Ca să închei, capitolul poate fi clasat în categoria experimentelor. Din mai multe motive. Subcapitolul despre Vladimir Beșleagă este citarea dialogului dintre scriitor și Elena Vlădăreanu. Util? Totalmente. Dar nu-i, totodată, și o digresiune? Iar perpetuarea scriitorilor familiei Vakulovski este atât de frecventă, încât paragraful din pagina 625 este transcris și pe pagina 678. În rest, există câteva rânduri ilustrative despre fracturismul lui Dumitru Crudu. Partea a III-a se încheie emblematic, pentru mine, cu observația scurtă și tăioasă a lui Serafim Saka, care ar putea fi extinsă peste toți literații (las plăcerea cititorilor). Se vede că C.U. păstrează o anumită reținere; scrie mai puțin decât am vrea.

În concluzie, (încă o dată) țin să-l citez pe Bogdan Crețu, dintr-un articol despre cartea lui Gheorghe Erizanu: ,,Unirea Republicii Moldova cu România nu mai pare, în contextul ideologic european de azi, plauzibilă.’’ Însă, în orice fel, literatura este peste asta. Putem vorbi doar despre o literatură, însumând. Iar aceasta rămâne literatura română. Și, totuși, dacă admitem că literatura basarabeană constituie o entitate aparte. Atunci nu mi se pare greșită analogia cu un apendice. Iar dacă extrapolez și mai mult, acesta pare că se umflă.

Mai sunt multe de spus despre ce este și ce ar fi putut fi GEOGRAFIA LITERARĂ A ROMÂNIEI a lui Cornel Ungureanu. Carte este potrivită în primul rând pentru consultare. Abundă în detalii cărora numai un specialist le poate vedea valoarea și le poate folosi în mod corespunzător. Al doilea volum sper că nu va întârzia prea mult să apară.

I. R. Roman

Student la Litere, Universitatea din București, dezicându-se de numele strămoșilor a ales să debuteze cu pseudonimul 731. Scrie poezie și proză.