Revistă print și online

Culoarea lămâilor. Petra

Uneori când Petra venea la Poros, la Emanuel, mâncau amândoi înghețată la gelateria din piață, de lângă chei, așezați la mesele de pe trotuar. Priveau de acolo spre grupurile de turiști amețiți de căldură, care nu știau ce să facă mai repede: selfie-uri sau poze cu bărci ancorate la mal și cu buticurile înșirate pe chei precum mărgelele pe ață. De parcă le era teamă să trăiască dezlipiți de telefoanele și aparatele lor cu care fotografiau totul.

Trăiau pentru un viitor în care urmau să privească pozele acelea – cele mai multe dintre ele prost făcute și tâmpe – în care fețele și trupurile lor acopereau peisaje de o frumusețe uluitoare. Poze pe care le vor arăta și celorlalți pentru a se lăuda pe unde au fost. Abia atunci, în viitor, vedeau de fapt pe unde și-au petrecut vacanțele. În timpul vacanțelor, habar n-aveau. Erau preocupați să facă poze pentru mai târziu. Localnici erau puțini prin piață. Majoritatea evitau zona. Prea aglomerat pentru ei. Turiștii vorbeau tare și mania lor de a fotografia tot ce prindeau îi stingherea. Cum vedeau un localnic, se lipeau imediat de el și începeau să facă o mulțime de poze fără să îl întrebe dacă și el vrea. În timp ce mâncau. În timp ce se îmbrățișau. În timp ce discutau. Nu conta. Erau parte din decorul pentru pozele acelea de vacanță colorate. De parcă ar fi intrat în prețul vacanței. Dai un ban și totul este al tău. Pentru Emanuel era însă un prilej de a vedea cum arată oamenii din locuri îndepărtate pe care el nu le vizitase niciodată și nici nu avea de gând. Petra accepta să stea în soare la gelaterie privind turiștii doar de dragul lui Emanuel. Altfel, i se părea de-a dreptul obositoare întreaga aglomerație. Nu îi plăceau oamenii aceia, majoritatea trecuți bine de tinerețe, mulți dintre ei cu corpuri diforme expuse mult prea vizibil, care te făceau să întorci capul. Observase și pe plajă cum femeile trecute – cu cărnuri atârnând și burți imense – erau cele care se expuneau cel mai mult vederii și păreau cele mai libere. Nu le mai interesa cum arată și nici ce gândesc ceilalți despre trupurile lor. Păreau resemnate și libere. Majoritatea nu le băgau în seamă. Li se părea că trupurile acelea fac parte din atmosfera de vară, de mare, de vacanță. Altora chiar le plăcea aerul lor relaxat. Alții însă, precum Petra, întorceau capul jenați. Pentru ei funcționau încă standardele fixe de frumusețe și se simțeau atacați cumva de libertatea micilor balene care își expuneau trupurile scofâlcite în soare, fără nicio problemă. Multor femei ca Petra – care își purtau frumusețea precum un stindard – trupurile acelea li se păreau indecente. Undeva în adâncul lor tremurau nu de dezgust, ci de teama că odată cu vârsta vor ajunge să arate și ele astfel, pierzându-și ceea ce pentru moment le aparținea și le ținea loc de călăuză printre oameni, mai ales printre bărbați: frumusețea clasică a unui trup de femeie în floare.

Singurii localnici din piață erau micii vânzători de mărunțișuri. Prăvălioarele lor erau pline cu suveniruri: șepci, pungi cu însemnele insulei, șlapi, costume de baie, cărți de citit pe plajă și câte altele, care de care mai colorate. La cafenea, zumzetul oamenilor era o babilonie curată. Emanuel nu înțelegea de ce turiștii se simțeau obligați să urle de fiecare dată când puneau piciorul pe insulă. De parcă ar fi vrut neapărat să se știe că ei sunt străini. De parcă asta le dădea o calitate în plus. Cei care nu urlau, stăteau cu nasul în telefoane în timp ce chelnerii le puneau pe masă băuturi răcoritoare, beri proletare, cafele, farfurii cu mâncare. În timp ce înghețata i se topea în mâini, Emanuel își spunea în sinea lui că tot priveliștea caselor albe ale insulei cu acoperișuri din țigle cărămizii – case așezate în trepte ce urcau spre cer – era mai frumoasă decât oamenii. Petra îl privea topindu-se precum înghețata de lămâie și aștepta răbdătoare ca Emanuel să se ridice și să iasă amândoi din iureșul acela neplăcut. Privea spre iahturile ancorate la țărm și se gândea la viețile bune pe care alții le au. Ea nu avea nimic. Doar apartamentul din Pireu cu mobile vechi și desperecheate primite de la rude. Cu liniștea și mucegaiul după-amiezilor trăite de una singură în penumbra camerelor triste. Și mai avea și serviciul ei de mică funcționară în port. Printre nave de croazieră sau de transport, bărci de lux și oameni aflați în trecere, Petra își trăia mica ei nefericire crezând că era de fapt una uriașă. Apocaliptică de-a dreptul. Nu avea nicio pasiune în afară de Emanuel. Nu îi plăcea nimic și nimeni altcineva. Femeia nu vedea din cauza acelei nefericiri a ei nici panorama uluitoare a Golfului Saronic pe care o putea admira de pe dealul Kastella, de la Teatrul Veakeio. Nici ghirlandele de străzi – Irakleos, Foskolou, Falireos – atât de miraculos de frumoase încât oameni din toate părțile lumii dădeau bani greica să le poată vedea și străbăteau o mulțime de kilometri până acolo.

Petra trecea pe lângă locantele, tavernele și cafenelele din Pireu fără să le bage în seamă. I se păreau banale și monotone pentru că se născuse acolo. Era obișnuită cu ele.

Totul în Pireu, în Poros – și peste tot, de altfel, pe unde trecea femeia – prindea pentru Petra culoarea lămâilor din livada lui Emanuel, dar mai ales gustul lor. Acru și galben. I se strepezeau dinții. Aproape ajunsese să urască obiceiul acela al iubitului ei de a purta cu el mereu o lămâie peste tot. Lămâia aceea era mai aproape de el decât fusese ea vreodată sau decât avea să fie. Stătea la gelaterie alături de Emanuel, care nici măcar nu o băga în seamă. Privea fix spre ferestrele de culoare albastră care decorau casele albe din jurul lor. Și totul prindea pentru Petra o culoare galbenă spre verde. De amar și de acru. De nefericire și deziluzie. De pe masă, lămâia o privea parcă râzând de ea. Înghețata de lămâie pe care Emanuel i-o cumpărase – fără ca măcar să o întrebe dacă o vrea – se topea urât și îi făcea silă. Bătuse atâta drum din Pireu cu feribotul doar ca să fie lângă un om care privea fix o lămâie. Se uita doar la turiști și la case. Studia cu atenție totul în jurul lui. Doar pe ea nu. Ea care își pusese o rochie de culoarea lămâii doar-doar o va plăcea mai mult! În cele din urmă, s-au ridicat și au intrat în mulțimea de turiști care se prelingea pe străzile insulei. Lângă o casă cu fațadă zmeurie, Emanuel a luat-o de mână și lumea Petrei a devenit din galben verzuie galben aurie. — Dă-mi mie lămâia ta! — Bineînțeles că ți-o dau. Mai așteaptă puțin. Când te duc la feribot să te întorci acasă ți-o dau.

Petra și rochia ei de un galben pal. Rochie ce flutura larg în jurul ei și îi lumina trupul de grecoaică tânără și părul sălbatic de culoarea ciocolatei. Emanuel era bucuros să se plimbe pe insula lui cu o femeie atât de frumoasă. Arăta precum o lămâie. Nu îi spunea Petrei niciodată că e frumoasă, de teamă că s-ar putea să se lipească de el și să nu mai plece. Își iubea prea mult singurătatea pe care o considera de fapt libertate. Și apoi, avea mereu impresia că e prea târziu sau prea devreme pentru ei. Că trăia într-o viață care nu era a lui. Că nu o putea ține lângă el. Nu avea cum. Nu putea. Nu știa cum. Nu îndrăznea. Emanuel trăia într-o lămâie. Galbenă și parfumată, însă doar o lămâie. Uneori în livada lui de la Galatas se gândea la Petra cu părere de rău. Ca la ceva lăsat în urmă sau nici măcar avut. Culoarea lămâilor îi învăluia pe amândoi și treceau prin anotimpuri precum fructele cele galbene. Uneori precum niște flori parfumate. Alteori precum niște muguri. Când deveneau roade, cădeau și se rostogoleau unul spre celălalt fără să își spună nimic. Pentru că între ei era o lume pe care o considerau fiecare ca aparținându-i doar lui. Nu și celuilalt. Ori – se știe! 2 când e dragoste, lumea devine una singură, iar oamenii sunt doi. Întotdeauna! Culoarea lămâilor le acoperea cerul și îi făcea să trăiască uneori triști, alteori fericiți sau doar liniștiți. Întotdeauna însă în singurătate. Unul fără celălalt.

Dana BANU

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra. Trăiește la Paris. De-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. A semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023. Tot cu acest nume a semnat și volumele de proză scurtă: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022.