Revistă print și online

Verbe. 8. Îndoiala

Chirciți în pat, piele caldă pe piele umedă, brațe amestecate, sâni, ascunzișuri. Dormitorul e învăluit în aburul dulce al dimineții care răbufnește printre draperii, pe sub storuri. Murmure de iubire.

Pielea ei miroasea atât de frumos după noapte. A trupuri lipite, a amor, a vise. Livezi de caiși se îngrămădeau în scobitura claviculei. El refuza trezirea, se scufunda în dimineața îmbietoare, în moleșeala așternuturilor.

Parcă erau lipiți unul de altul. Așa simțea relația lor sau mai bine zis, așa o respira. Locuiau într-o căsuță cu acoperiș țuguiat, aproape de biserică. Blocurile dinspre bulevard semănau a lanțuri muntoase îndepărtate, mereu înzăpezite.

Urma plimbarea, cu palmele asudate și degetele încovrigate. Traficul plana cumva pe lângă ei, auzeau doar un vâjâit îndepărtat. La colțul străzii cu plopi, acolo unde se intersectau două linii de tramvai, dădeau de bătrâneii care tremurau sub soarele anemic. Mă auzi, rostea unul dintre ei, nici nu realizai dacă a întrebare sau a tânguire retorică. În aer mirosea a naftalină iar tramvaiele vechi răspândeau un iz de cocleală.

Inventau amândoi istorii alternative pentru acel cuplu, schimbau impresii, își apărau scenariile cu îndârjire. În cele din urmă, el ceda mereu. Ea inventa povești mult mai frumose. Improbabile, dar încărcate de amănunte, ca o pelerină umedă pe care o tot scuturi și din care picură stropi transparenți, prelungi. Bobițe de apă care au înghețat câte o fărâmă de curcubeu. Te și miri de unde se scurg atât de multe.

Există oare un timp al primăverii eterne, o dimineață nesfârșită încărcată de puful mângâietor al unei fericiri încăpătoare? Viața nu-i atingea, doar se scurgea pe lângă ei.

Se hotărî să o bată la jocul ei și se puse pe ticluit o istorie alambicată despre cei doi bătrâni. Începu să o deșire încă din momentul în care închideau poarta. Când ajunse lângă ei, în dreptul intersecției liniilor de tramvai, rosti acel Mă auzi înainte să fie spus de siluetele difuze din fața lor. Ceva tremură în toată ființa sa. Era ca și cum imaginea din oglindă l-ar fi așteptat acolo, blocată, separată de originalul pe care ar trebui să-l reflecte. Mă auzi, rostiră și bătrâneii, unul singur sau amândoi, o șoaptă ce aduna senzații zdrențuite din zile și ani diferiți, dintr-un trecut nedefinit, cu chipuri și discuții pictate parcă pe baloane purtate de vânt.

În primăvara lui nesfârșită, printre toate plăcerile ce semănau cu bilele colorate ale unui copil, se găsea îndoiala. Îndoiala, ca o despicătură în țesătura unei haine atât de dragi. N-o putea ignora și era îmboldit să bage degetul, să cerceteze, să scurme.

Acestea erau reperele zilelor lui, zile frumoase și senine, dar prizoniere în captivitatea îndoielii. Crăpătura în haină era mereu acolo. Pentru că doar atât exista: trezitul în patul cu trupuri încolăcite și plimbarea pe stradă, în timpul căreia dădea de bătrânei. O primăvară eternă, o dimineață nesfârșită și-un clei puturos, aspru la miros, care lega toate aceste momente.

Mereu dădea de bătrânei în același loc. Mereu cu aceleași vorbe.

În timp ce se trezea cu buzele lipite de umărul ei, inspirându-i sudoarea dulce adunată peste noapte, se gândi la toate scenariile posibile. Fusese răpit și era prizonierul vreunui sadic. Căzuse într-o comă adâncă după ce se lovise zdravăn la cap.

Sau era personaj chinuit între cuvinte și rânduri de un scriitor închipuit. Primăvara lui eternă suna dezacordat, fâșâia dureros.


Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)