Azi a postat fratele meu pe Facebook. Nu prea bag de seamă, trec asta la categoria lucrurilor care contează doar foarte puțin și luate la grămadă cu multe altele asemenea. Dar totuși ce a fost asta? Nu-mi dau seama de ce - pentru că e important să înțeleg de ce - dar de atunci migrez spre alți versanți lăuntrici, opuși și în oglinda celor care îmi rămân în urmă… Mă simt desprins ca un mic spectru plutitor între un peisaj cunoscut și următorul care e identic, dar la care diferă un filtru discret de culoare - să zicem - violet? Violet. Dacă de regulă trăiesc liniar de la a către b, împins acum să mă uit la lucruri mai de sus, descopăr o nouă geometrie - ca și cum urcând cu liftul ajung nu la un nou etaj, ci într-o pădure tropicală. Îmi simt și privirea ochilor alunecând doar foarte puțin, apoi fixată fără să focalizez, asemeni unei lentile defecte de aparat…

Pe măsură ce înțeleg că o să încep să scriu cu adevărat ceva, văd pe ecranul minții cuvinte care nu se succed firesc, ci se desprind dezordonat de pe foaie și urcă spre ceva care nu se mai vede odată!

Postarea lui nici nu am înțeles-o în amănunt. Era parcă o poezie versificată caraghios, un conținut tipic de coardă patetică pentru boomeri. Un amărât de share. Cu toate astea, era acolo o fotografie veche în care am deslușit o masă lungă cu bănci de o parte și de alta, pe care stăteau oameni de la țară, mai cu seamă bătrâni. Nu mult stau să mă uit la ea și simt o înțepătură în culori stridente cum îmi fulgeră capul preț de o clipă, care nici nu se poate spune că a durat. De parcă durerea resimțită nici nu s-a întâmplat cândva, ci doar ecoul ei din memorie are o materialitate. Atunci am înțeles că fratele meu trece printr-o criză care nu neapărat că începuse acum, sau măcar că îl chinuie astăzi, dar că în orice caz există într-un fel pe care nu stau să îl definesc și care mă obligă să îl vad pe el în lumina asta declanșatoare de reacții în lanț…

Bineînțeles că la așa veste, biata mea minte a început cu tertipuri, ca să nu sufăr. Cu complicitatea mea neasumată, mintea mea a aruncat acest gând la învălmășeală cu gândul că trebuie să mă spăl pe față, să mă închei la șireturi… Vezidoamne să stau liniștit, că toate aceste gânduri au importanță egală. Și nu pot spune că pe undeva nu are dreptate, dar aș fi preferat să primesc un răgaz în care să hotărăsc eu de unul singur.

Dar ce poți să faci…?

Niciodată nu am crezut până acum că oamenii sunt legați între ei cu adevărat, până nu cultivi o legătură în mod direct. Că te îndrăgostești, că rivalizezi cu un prieten, că îți iubești pisica, nu știu, mi s-a părut normal să cred că din moment ce inclusiv aceste lucruri vin și pleacă, pentru ce să mai pui preț permanent și categoric pe ele? Pentru că cu ce te alegi? Ele doar lasă eventual nostalgii plăcute, traume psihologice, melancolii, tentative de suicid, rate la bancă. Așa mai bine le privești fragmentat, le arhivezi și treci mai departe, încapsulat în iluzia asta de liniaritate. Ei bine, azi îmi dau seama că greșesc. Dacă fratele ăsta al meu trece printr-o criză și eu deduc asta prin faptul că el dă share pe Facebook la ceva și pe mine mă fulgeră capul în consecință, se poate spune că nu ne leagă ceva necunoscut? Teza mea susține că nu, ci dimpotrivă, că ne leagă. Iar natura acestui ceva ține de natura mea, a celui care vorbește.

Cuprins în postarea aia era tot ceea ce fratele meu consideră a fi rai pe pământ. Eu nu mi-am pus niciodată cu adevărat problema cu ce i se pare lui a fi rai. Prea puțin pot să depun efort să înțeleg pe alții, le am pe ale mele cu care să mă ocup. Să înțeleg însă acum ce i se pare lui rai, prin ricoșeu mă face să mă înțeleg pe mine. În primul rând pentru că raiul lui nu e raiul meu, apoi pentru că prin optica noii geometrii de care vorbeam, raiul nimănui nu e raiul meu. Dar în fața acestui adevăr, numai un om matur poate să stea în picioare. Iar în fața implicațiilor acestui adevăr, numai un om desăvârșit poate să stea în picioare.

Când își declamă omul propriul rai de pe pământ? Când trăiește iadul. Iadul fratelui meu, complet în opus cu spiritul bietei postări, e lumea actuală în care s-a trezit treptat. Dar faptul că a reușit să se pună pe el în context, are de-a face cu faptul că a reușit și pe mine să mă pună. Iar reacția în lanț de care vorbeam e mai precis una de domino. Unul al lui și altul al meu. Realitatea însă e mai complicată, nu așa simplist simetrică, cum mi-ar plăcea mie. Că dacă ar fi după mine, mi-aș imagina o fantomă de-a lui, dar pliată simetric peste rolul pe care i-l atribui eu în scenetă, acela de a lupta cu mine spate la spate cu același dușman dedublat pentru fiecare dintre noi. Nu de lene, ci pentru ca țin la el, mi-aș dori ca ponderea relevanței lui să fie asemenea relevanței mele. Nu e cazul. El doar poate fi învăluit alveolar într-o membrană țesută de mine. Care când îl zguduie, când îl ocrotește. Adică momente sporadice de egalitate, dar nu ca fundament. Asta când înțeleg și sunt atent, că în rest… el e king of whatever’s left.

Raiul fratelui meu, ca să închei ocolul, e legat de familia noastră. Îmi dau seama acum că în sânul ei s-au cristalizat toate minunile vieții lui, la care eu nu am acces și nici nu am nevoie, ca să duc la bun sfârșit aceste cuvinte. E de ajuns o privire pe furiș și o mică intuiție, ca să îmi dau seama că pe cât de bine i-a fost atunci, pe atât de rău îi e acum.

Însă raiul lui a fost o umbrelă sub care eu nu am încăput. E diferență mare de vârstă între noi și vremurile trăite de el au fost iubite de toată familia, dar odată cu trecerea anilor, cu schimbarea vremurilor, s-au trezit cu toții alungați din ceea ce prețuiau atât de mult. Unii au mers mai departe, alții s-au împotmolit, dar trăgând linie cu toții ar spune că ce tineri și fericiți erau!

Eu am apărut la spartul târgului. Ca impresie și atmosferă, întotdeauna mi s-a părut că m-am născut într-un fel de după. Și cum zodia răului parcă a venit odată cu mine, toți se purtau de parcă eram emisarul direct al apocalipsei: i-a pus naiba pe ăștia să mă facă și pe mine! Să te naști direct în calitate de suspect îți atribuie rolul de vinovat și e prima halucinație cu care trăiești. Pesemne și cea mai puternică, pentru că a durat până astăzi.

Doar foarte sumar, întotdeauna pe furiș, mai prindeam o urmă de viață în manifestările lor. Un zâmbet amar, o glumă cu ecou în trecut - de fapt tot ce făceau era cu ecou în trecut - toate mă obligau să am încontinuu straniul sentiment că mă uit la patru dimineața la o reluare la televizor. Parcă pluteam prin viață. Această bizară imponderabilitate a mea cu siguranță îi ținea și pe ei prizonieri ai cercului vicios. Eu credeam că sunt întruparea tragediei lor, iar ei încuviințau pe tăcute, la capătul puterilor, vrăjiți de sferele negre și pustii în care mă vedeau suspendat: așa sunt vremurile de acum, ca și copilul acesta. În ochii lor, reflexia cerului, noaptea.

Așa că a trebuit să cresc acolo unde ei nu aveau ochi să vadă. Tiptil, cu băgare de seamă să nu scol bestiile din somn, a trebuit să fac pe prostul atât de bine, încât m-am pierdut în rol. Greu mă pot și acum întoarce să leg ceva mai de doamne-ajuta. Trebuie ca de fiecare dată când deschid gura să aglomerez precipitat tot ceea ce sunt, în lipsa unui implicit pe care să clădesc, ca orice om. Nu are cum să îmi iasă cum trebuie o așa treabă împotriva firii. Dar antrenament am avut și se poate spune că am vorbele la mine și că dansez expresiv. Însă greșeala mea e că am fost sigur că lipsa implicitului e anormală la mine. De fapt așa sunt, numai că nu știam. Mi-am jucat propriul rol pe care îl credeam fictiv. Nici nu mi-a dat de bănuit că rolul îmi venea mănușă, credeam doar că am ceva asemenea unui talent. De necrezut ironia!

În timp, au apărut fisuri pe această viață dublă pe care o duceam. De ce nu e omul ăsta nimicit de viață, având toate șansele să fie? Cum supraviețuiește? De ce are bani la el?

A…

Nu am mai putut controla ițele la milimetru, nici să arunc în confuzie cu suprapuneri nelămurite nu mai funcționa și oricum, în orice caz, oricine era dispus să aloce un minut să mă ia în calcul vedea tot. Numai că nu erau dispuși. Iar când au fost, am plusat stratificat, să fiu sigur că lenea lor o să lucreze tot în favoarea mea. Oamenii se lasă îngrozitor de mult prizonierii propriilor judecăți.

Dar nu pot spune că îmi ieșea întotdeauna așa cum mă laud. Pe scurt, adevărul de la mijloc e că oamenii apropiați m-au ales pentru lucrurile pe care nu le vedeam la ei, iar eu pe ei, pentru că eu cred foarte mult în virtuțile neprevăzutului. Ei pe mine, pentru că e greu să reziști la ocazia (pot fi și foarte seducător) de a trăi episoade în care să faci bypass la cursul firesc al lucrurilor, ca pauzele publicitare la filme încrâncenate; eu pe ei, pentru că singurul meu talent e să scot din pălărie iepurași întotdeauna unicați. Pentru chiar și aceeași problemă sunt în stare să ofer soluții la nesfârșit. Da, cine nu mă cunoaște trebuie să înțeleagă că la mine zâmbete ca ale marelui Gatsby se pot întâmpla oricând, dacă nu îmi e somn sau sunt supărat. Numai că pentru asta am nevoie de neprevăzutul acela - să îl cultiv până apare și să ofer zâmbetele, ca să îmi câștig credibilitatea în lumea asta obsedată de substanțial.

Pe măsură ce scriu aceste rânduri, cu fiecare cuvânt mă desprind, fără durere și fără părere de rău, de fantasma fratele meu care domina prin confuzie - că nici nu semăna a ceva clar. Doar era cumva aiurea într-un fundal apăsător, pentru că poate nu era momentul să stau să mă gândesc ce anume era acolo. N-am cum să am resentimente, pentru că întotdeauna am improvizat și nu am vrut să știu mai mult decât am crezut că mi se cuvine. Nu se poate spune că am ascultat vreodată cu adevărat, ci că am mai tras cu urechea. Nu se poate spune că am privit direct în ochi, ci că m-am uitat pe furiș.

Unui om oarecare i-aș spune că în definitiv eu exist doar dacă vrei să exist și uneori mai vrei. Am devenit un zeu ornamental. Sunt fenomenul de dezagregare al pietrelor.

Frate-miu cred că doarme la ora asta.

Mâine îi arăt ce am scris.

Am fost nemaipomenit de singur și a fost totul o joacă ba extatică, ba sângeroasă. Eu m-am învârtit prin atâtea cercuri, dar erau toate concentrice, iar azi se închid.

Vederea mi se focalizează din nou.

Filtrul violet îmi decorează noua realitate, ca și cum aș fi dobândit o boală de vedere.

E mai bine.