Revistă print și online

Înger nou

Pentru cei care înnoptau în Tulcea, pe la 1870, șansele de a deveni înger erau destul de mari. Motivele de a rămâne în orașul de pe malul Dunării, peste noapte, erau de mai multe feluri, dar se legau mai întotdeauna de piroscaful societății de navigație "Lloyd Austriaco", ce asigura transportul pasagerilor spre Constantinopol.

De obicei, acesta făcea stație la Tulcea jumătate de oră, pentru pasageri, mărfuri și poștă, dar uneori rămânea peste noapte, din cauza vremii, a vreunei defecțiuni la motoare sau a scandalului la bord. Într-una dintre aceste situații, călătorului obișnuit, curios și plictisit, de pe bastimentul "Lloyd Austriaco", nu-i rămânea altceva de făcut decât să coboare pe chei, să facă un mic tur de Bazar și apoi să alunge plictisul și țânțarii cu un pahar de șnaps. În funcție de grosimea pungii, putea alege o locandă cu ștaif și pretenție de restaurant din centrul orașului sau, pentru cei mai aventuroși, una dintre speluncile din chirpici, acoperite cu stuf, aflate printre magaziile de cereale din portul tulcean. Aici, printre marinari, hamali și pescari, putea să dea peste cap un pahar în cea mai autentică atmosferă locală. Dacă avea puțin noroc (sau ghinion), la masă avea companioni și doi-trei lipoveni zdraveni, cu bărbi roșcate și ochi albaștri, ce îl îmbiau să lase deoparte paharul cu vin alb-gălbui ca apele Dunării toamna și să încerce votca lor, adusă de la Odessa. Se înțelegeau vorbind levantina, căreia unii îi spuneau lingua franca, un amestec fără nicio noimă de cuvinte grecești, turcești, italiene și românești, corectate cu gesturi largi, din mâini, degete și pumni dați în masă, când vorbele erau prea subtile și de neînțeles.

Cu cât timpul înainta mai spre noapte, sticlele deveneau mai goale, iar oamenii mai plini și prietenia se închega. Astfel, străinul afla că cei trei erau scapeți (scopiți), adică adevărații "Îngeri ai Domnului pe Pământ", la Tulcea, după ce își scurtaseră de bunăvoie organele genitale. La auzul acestor vorbe, străinul amuțea, privindu-i cu groază, la care lipovenii izbucneau în râs, bătându-l cu palmele grele pe spate și invitându-l să se alăture credinței lor. Dacă călătorul nu o zbughea pe ușă, fiind prea beat, scopiții îi ofereau bani, o rusoaică frumoasă pentru însurătoare și, abia după ce făcea doi copii, putea să-și taie giuvaerele pentru a intra în "Armata Îngerilor". Dar nu era nicio grabă, să meargă liniștit către Constantinopol, să-și rezolve treburile și dacă avea vreun gând adevărat îi găsea în același loc, în fiecare seară. Și cei trei râdeau zgomotos de fața călătorului la așa invitație, spunându-i printre hohote: "Harașo, gospodin, harașo!", turnându-i alte și alte pahare de votcă. Și pentru că, la un moment dat, călătorul părea a fi prea plin, unul dintre lipoveni scotea din buzunar o bucată de hârtie maronie, dezvelind o scrumbie uscată și afumată, pe care o tăia rapid în fâșii subțiri, cu un cuțit scurt, pescăresc. Toți mestecau câteva felii și setea revenea și mai abitir ca înainte. Din acest moment, poate călătorul ar fi fost bine să observe că unul dintre lipoveni abia își înmuia buzele în votcă, vorbea puțin și zâmbea doar în colțul buzelor. De fapt, el era Apostolul scopit, cel care lupta pentru întregirea Armatei Îngerilor care, odată ajunsă la 144 de mii de suflete, avea să pogoare divinitatea pe Pământ, în timp ce ceilalți doi erau doar doi bieți circari bețivi, buni doar să-l amețească pe călătorul curios, naiv și speriat.

În zorii zilei, acesta se trezea buimac, în Port, pe vreo grămadă de cărbuni sau bușteni, cu o durere cumplită de tâmple și insuportabilă între coapse. Fără să-și mai aducă aminte mare lucru, își ducea mâna jos, mai mult din obișnuință, și un răcnet neomenesc îi țâșnea din piept, când degetele tremurânde de băutură descopereau vălmășagul de bandaje, cusături, sânge închegat și minunatele giuvaere lipsă. În buzunarul din dreapta al hainei, simțea ceva cald și reușea să scoată un pachet străin, din hârtie maronie, cu miros de scrumbie uscată, pe care începuse să se întindă pete de sânge. Cineva scrisese, cu un creion chimic, cu litere slavone și latine: "Bine ai venit printre îngeri, străine!"

Călătorul leșina, nemaiștiind dacă totul este real sau o închipuire etilică, în timp ce caraulele care păzeau în port se trezeau din picoteală și, schimbându-și flinta de pe un umăr pe altul, clătinau din cap, gânditori: "Un alt scapet (scopit) la Tulcea".

Nicolae C. ARITON

Prozator și blogger, trăiește și scrie în orașul Tulcea. Compune (tastează) cărți de ficțiune și non ficțiune dedicate istoriei Dunării de Jos. A publicat, printre altele, volumele: Pierdut în Tulcea (2013), Poveștile bazarului tulcean (2016), Aventuri în Tulcea (2018), Votca – un thriller istoric (2019). Ultima carte publicată: Tulcea prin timp, cafenele și taverne (2023). Din 2011, administrează și publică săptămânal articole pe cel mai iubit blog despre Dunărea de Jos: www.mistereledunarii.ro