Revistă print și online

Ziua în care a mărturisit numele ei secret

Era o femeie urâtă.

Poate chiar printre cele mai urâte din Arhaicunești.

Toți locuitorii o urau și, la început, chiar și eu o urâsem, dar asta doar până când mi-a dat primele semne că e interesată și ea de mine.

Spuneau, pe la colțuri, despre ea că e vrăjitoare, că face farmece și apoi răpește sufletele naivilor cu trucurile ei.

Avea fața cam pătrățoasă, deformată și ochii ieșiți într-un chip exagerat din orbite.

Totuși, mă excita de câte ori o vedeam. Avea ceva în privirile ei dure, în mișcări. Îmi transmitea o emoție pe care multe femei frumoase nu o reușeau. Avea un fel al ei care o făcea să fie plină de grație, în stilul în care se mișca, vorbea sau zâmbea, cum își atingea părul ca să și-l aranjeze sau cum mă privea. Glasul ei transmitea semnale erotice invizibile.

Eram obsedat de ea. O urmăream. La început, îi trimiteam poezii anonime, pe care le scriam când mă întorceam acasă, tulburat după ce o întâlneam.

Eram atras de parfumul ei natural, necontrafăcut. Mirosul ei mă anestezia. Parcă împrumutase toate aromele de la florile pe care le vindea trecătorilor. Mă hipnotiza.

Ea a fost cea care a spart gheața, dându-și seama că eu sunt prea timid ca să o abordez direct.

– Cum te cheamă, gagiule?

Anan de Amiranda, am răspuns fâstâcit și surprins.

Ideile îmi atârnau ca niște șerpi cu clopoței.

– Sunt fascinat deja de tine și tot mai curios, am continuat stânjenit. Vreau să-ți cunosc toată viața.

Am întrebat-o de ce este creolă și mi-a mărturisit că tatăl ei este rrom și mi-a arătat, ca să-mi demonstreze, poza cu el, în care o mustață imensă strălucea ca o tăietură de cuțit în întuneric.

– Ar fi prea multe de povestit. Pe scurt, tatăl meu natural a fost celebrul poet național Paraschiv Juliet Mironescu, devenit faimos după ce a publicat cartea Descântece țigănești. A călătorit mult prin Europa, chemat de mari literați ai lumii, de la care a primit numeroase elogii și premii. Din Portugalia și-a adus o tânără gitană localnică ca să îi fie slugă în casă, dar după ce aceasta a rămas gravidă cu el, i-a oferit libertatea, o casă aici în Arhaicunești și o rentă lunară. În felul ăsta, însă, pe mine m-a abandonat, astfel că nu l-am cunoscut niciodată. Tată mi-a devenit un ceangău care s-a căsătorit cu mama când aveam vreo 5 ani, dar care s-a comportat cu mine exemplar. Țin la fel de mult la el cât am ținut la mama. De fapt, doar cu el locuiesc acum, pentru că mama a murit în urmă cu 3 ani, după o lungă suferință, în urma unui cancer la colon. La câteva zile după ce s-a dus ea, am aflat că în aceeași perioadă a decedat și tatăl meu natural. Mi s-a comunicat asta printr-un notar care a venit la noi și mi-a înmânat actele pentru ce-mi lăsase el prin testament, o mașină și conacul pe care l-a avut în târgul Delureștii de Mare. Apropo, nu vrei să mergem împreună în vizită la moșia pe care am moștenit-o?

A doua zi ne-am făcut amândoi bagajele și le-am înghesuit în micuțul autoturism care semăna cu o carapace de broască țestoasă.

Eu încă nu mă hotărâsem dacă sunt copil sau matur, dar ea era în plin apogeu sexual, în urma ei explodau buchetele de feromoni.

Eu aveam 17 ani, iar ea dublu, dar știa o mulțime de chestii interesante despre cărți și scriitori, ba chiar mi-a promis că mă va introduce într-un cerc literar.

Nu voiam să fie evidentă pasiunea mea. Ea, însă, știa ce se întâmplă cu mine. Simțea asta, ca orice femeie.

Amândoi ne potriveam orele astfel încât să fim în același timp în dreptul magazinului de cafea. Ea mi-a oferit primul chiștoc din viața mea și mi-a dat primul foc. Îmi plăcea cafeaua băută cu ea pe cupola lumii. Cred că și prin aburii aceia aromatizați mă hipnotiza.

Încercam zadarnic să nu mă mai holbez la sânii ei dezgoliți pe jumătate. Gâtul nu mi se sucea deloc. Stăteam atât de apropiați încât nu ne vorbeam. Era suficient să ne atingem puțin ca să comunicăm unul cu altul prin mici scântei. Ne lipeam ușor unul de altul și în locul acela ne topeam puțin, lăsând o arsură în urmă.

În dimineața aceea, aerul se umpluse de parfumul teilor înfloriți. Toți copacii de pe drumul către Delureștii de Mare se întorceau și fluierau după ea.

Părul ei blond strălucea atât de puternic încât cu greu reușeam să arunc o privire către ea. Ochii ei mari și adânci mă înghițeau de câte ori îi deschidea spre mine. Trupul îmi era pe atunci din cărămizi suprapuse, o teracotă arsă, strălucitoare. Nu am fost mirat când am ajuns la conac și imediat mi-a spus:

– Știu că mă vrei. Vrei să vezi ceea ce ochii tăi omenești nu pot cu adevărat? Am venit aici ca să facem o călătorie împreună. Vreau să-ți recuperez toate visele.

Când am auzit-o, palmele mele s-au topit și m-am transformat într-o apă curgătoare.

Stăteam ca un copil timid, împresurat de teamă. Știam că soarele răsare începând de azi doar pentru mine. Priveam la el printr-un geam roșu. Din stradă se auzeau glasuri puternice de femei care strigau după noi:

– Fier vechi luăăăăm! Fier vechi luăăăăm!

În timpul ăsta, ea mă desfăcea pe dinăuntru.

– Te rog să fii răbdătoare cu mine. Este prima oară când o fac.

– Pun pariu că nu ai nimic pe sub haine! mi-a șoptit, iar șoaptele ei s-au tatuat în mine.

În tot acest timp, pe focul aprins de ea fierbeau ierburi și flori într-un ceainic uriaș.

Câteva seri la rând ne-am întâlnit și doar am vorbit fără să ne spunem nimic.

– Când nu ești cu mine, afară plouă și e vânt, îi spuneam din când în când.

– O să încerc să tentez soarele să se așeze mai repede pe fereastra ta, îmi răspundea ea.

În timpul zilei, răscoleam numeroasele cărți din biblioteca imensă din lemn masiv de cireș, le îmbrățișam și apoi le lăsam împrăștiate prin casă. Una singură am purtat-o cu mine toată viața, Valurile de Virginia Woolf.

– Vrei să-ți dau în bobi și să-ți ghicesc în cărțile de tarot și în cafea? Mă pricep, crede-mă, mi-a spus ea într-o seară.

– Ar fi îngrozitor să știu deja ce îmi rezervă viitorul. Nici nu ar mai avea vreun farmec viața după ce aș ști deja ce mi se va întâmpla.

– Nu te teme! Viața știe să ne rezerve tot felul de surprize.

– Bine, fie!

– Încep cu o veste proastă, din păcate. Bobii spun că nu vom fi mult timp împreună, iar cărțile de tarot îmi dezvăluie că abia la vârsta de 50 de ani vei găsi iubirea adevărată. Viața ta abia atunci ți se va împlini. În cafea am văzut cum ți se deschide o carte. Un fel de Meșter Manole îți înmânează un dar, iar acesta ia forma a nenumărate cărți.

Când s-a mutat, după câteva zile, la mine, culmea, odaia mea micuță mi s-a părut mai mare și mai încăpătoare. Când a intrat în cameră, pielea ei a vopsit pereții în roz.

Îmbrățișarea ei era cel mai erotic gest pe care îl trăisem vreodată. Mâna ei trecea ca un abur cald, ca o adiere blândă, prin părul meu răvășit. Buricele degetelor ei desenau scenarii extreme, direct în mintea mea rătăcită. Mă pipăia, dar în același timp verifica și pistolul de la șold, de care nu se despărțea niciodată, dându-mi senzația că ascunde secrete obscure.

Mă simțeam copleșit. Duceam în spate o stâncă, un munte. De câte ori intra în casă, se aprindeau pereții de la umerii ei goi. Camera mea minusculă, de la mansardă, plutea în aer, nu se mai susținea de nimic.


Azi, ca niciodată, m-a privit înduioșată, apoi și-a ridicat fusta foarte sus, atât de mult încât de sub ea a început să curgă o lavă incandescentă, aurie.

Am pornit pick-up-ul și am pus unicul disc pe care-l aveam. Muzica scârțâitoare mi se plimba dintr-o parte în alta a capului, a trupului.

În jurul nostru a răsărit un soare nou, unul care absoarbe căldura pământului și mai ales căldura noastră, iar muzica pe care o ascultam părea cântată invers.

– Mi-e teamă să nu mă evapor când te ating.

I-am atins, totuși, pantofii și atunci am văzut că avea o talpă mai groasă decât cealaltă. Atunci mi-am dat seama de ce șchiopăta câteodată, dar și asta îi dădea un farmec aparte.

Sânii ei fermi aproape că explodau prin bluza fină. Sfârcurile zvâcneau într-un mod animalic. Și-a desfăcut un nasture de la cămașă și prin despicătură am văzut cum se reflectă luna. Privirea ei se plimba prin mine de la un cap la altul.

Cu gesturi moi și-a scos pantoful din piciorul stâng și apoi, la fel de lent, pe cel din piciorul drept. De fiecare dată auzeam un dop de la șampanie plesnind și spumantul inundându-mi gâtul.

La fel de încet și-a derulat ciorapii de pe fiecare coapsă și i-a întins ca pe un arc. Din ei au plecat două săgeți către pieptul meu.

Când am atins-o, am paralizat instantaneu, ca lovit de trăsnet.

Degetele alunecau instinctiv peste pielea ei înfiorată, devenită o pagină pe care o citeam precum un orb. Am tras neîndemânatic de fermoar, până când fusta a pocnit de pe trupul ei rotunjit. Eram ca o barcă aflată în mijlocul furtunii când a tras încet cămașa de pe mine, udă de emoție. Fusta i-a căzut ca o cortină. Goală, ea lumina totul în jur.

Ferestrele camerei explodau în jurul nostru, schijele lor intrau în pielea noastră și noi sângeram. Lămpile din tavan tremurau. Eram străpuns de o dorință dureroasă, respirația devenise chinuitoare, înecată. Un cor de sulițe s-au înfipt în inima mea, sfârtecând-o. În plămâni îmi izbucnise un incendiu, care mă mistuia dinăuntru spre înafară.

Buzele ei șopteau vorbe pe care le auzeam cu pielea, deveneau tatuaje scrijelite în carne. Ea săruta ca marea.

Era tot mai cald. Camera se topea și picura peste mine, sufocându-mă.

Pe neașteptate, m-a luat ca pe o păpușă și m-a tras peste ea în așternuturile care săltau și spumegau ca valurile.

Îmi pipăia fesele atât de senzual încât aveam senzația că abia acum îmi cunoșteam corpul cu adevărat. Avea mai multe mâini care mă împresurau ca niște tentacule.

Ne-am apropiat încet până ne-am contopit. Atunci ea a făcut pentru prima oară gestul acela. Coapsele ei s-au depărtat brusc, ca după o explozie.

Alunecam pe acele forme ce parcă nu aveau sfârșit, iar sânii îi creșteau neîncetat, cu fiecare atingere. Patul se văita sub noi, torturat de forța mișcărilor. Mi-am înfipt colții de lup flămând în sânii ei zemoși.

Atunci, am strigat-o pentru prima dată pe numele ei secret, necunoscut.

Am ejaculat atât de puternic de parcă organele mele genitale erau două grenade. Am avut o erupție ca un vulcan încins, iar ea m-a împins atât de puternic încât m-am izbit de tavan. Am căzut epuizat în patul meu din flori de plastic. De sub zăpada cearceafului creșteau acum plante albe și roșii.

– Acum simți și tu cum se topește un bisturiu pe o rană nouă, cum faci din epiderma mea o scenă pentru vinovățiile tale? Acum poți să spui că ești ispita nimănui, că îți prelungești furia cu care te mai naști o dată ca să treci iarăși prin mine, să plutești prin tăcerea mea?

Am mai stat împreunați un timp până când trupurile ne-au devenit iar grele.

Deși noi ne oprisem din spasm, furoul de mătase încă îi mai flutura pe scaun, de parcă ar fi vrut să scape, să se elibereze.

Și-a pus cămașa mea pe trupul gol ca un semn că este o fortăreață cucerită.

Părul ei a început să se întindă, să acapareze perna, apoi tot patul și imediat să curgă șiroaie pe geamuri. Unii bărbați dansau pe străzi pe părul ei, alții înotau în el.

A îmbrăcat apoi un steag ca pe o rochie și a început să-l fluture.

Așa a ieșit, goală, pe stradă și goliciunea ei a umplut întregul oraș. Era gata să îmblânzească cu trupul ei zăpezile.

În urma sa sclipea portjartierul lăsat intenționat pe gâtul gol al sticlei de vin, ca să nu o pot uita. Am păstrat, desigur, toată viața, într-un colț secret, această amintire de la ea. Parfumul ei nu s-a stins niciodată.


Înainte de a dispărea, și-a arcuit gura ca pe un arc și mi-a zis:

– Ține minte: Nimeni nu a îmblânzit vreodată o femeie! Dacă vrei să ne mai întâlnim corpurile fizice, o facem doar când vei dori să le împreunăm. Dar eu știu prea bine că doar prima întâlnire cu un bărbat e interesantă, după aceea deveniți plictisitori. Și nu uita: Să-ți fie frică de femeia lăsată singură, care s-a descărcat ca o baterie și e pe avarie!

Atunci m-a lăsat să-i spun, iarăși, Bella, numele ei secret, deși mi-a spus că toți o strigau Domnișoara Bonoavis sau, câteodată, cu numele complet, Bonoavis Aisiola.

– Fiecare iubire lasă câte o cicatrice pe trupul meu, dar și tu mă vei căuta în fiecare femeie pe care o vei cunoaște, mi-a mai spus și a plecat furioasă. Definitiv.

Mai târziu, am înțeles că nu armata obligatorie, acea pușcărie în care am intrat după aceea nevinovat, m-a făcut bărbat, ci acea seară de dezvirginare, de inițiere în dragoste.


fragment din romanul Divinopolis – orașul ultimului poet, câștigător al unui concurs de manuscrise și publicat la sfârșitul anului 2023

Ionuț CALOTĂ

Poet, prozator, dar și autorul unor însemnări, eseuri, cronici. A debutat cu volumul de versuri Cum să supraviețuiești în dragoste (2017). A mai publicat volumele Manifest pentru globalizarea poeziei (2018), Nuduri și semne, Cum am salvat lumea (2019) ș.a. A primit Locul I la Concursul internațional de creație literară din Portugalia, "Nature-2018", premiul I la Festivalul Internațional Titel Constantinescu.