Revistă print și online

Pădurea Pleșeștilor

— Stai mai îndărăt!, se răsti bătrânul cu o voce care, deși fermă și poruncitoare, nu putea ascunde blândețea firii sale. Prin locurile astea-s lupi și alte soiuri de jivine. Dacă nu te ții aproape de mine, n-am să te pot apăra de primejdii.

În timp ce spunea acestea, moșneagul agita în aer un băț lung și gros ca acela de care se folosesc ciobanii când își poartă turmele pe pășuni. Era bătrân numai după înfățișare și, mai cu seamă, după uitătura înțeleaptă, căci după vârstă era încă tânăr. Îi plăcea să se poarte bărbos și cu plete. Așa-i băsmise, demult, în vremea prunciei sale, tată-său că se purtau bărbații. În mintea lui de copil o imagine ca aceasta trebuie că a stârnit oarece fascinație de ajunsese el, după atâția ani, să nu se poată pricepe pe sine decât în chipul acesta.

— Viu, bre, numa mă uitam și io... ripostă copila care-l însoțea. Matale..., făcu o pauză parcă spre a pune greutate cuvintelor, prea degrabă te-nspăimânți. Cât îs locurile astea de frumoase și liniștite, alde matale tot primejdioase le găsești.

Într-adevăr, locurile acelea purtau pecetea unei liniști nelumești. De parcă Dumnezeu însuși, voind să uite de zarva lumii în răstimpuri, își îngâna pașii spre pădurile de brazi care li se-ntindeau dinainte celor doi drumeți. Un aer tare și răcoros îi ferea de toropeala zilei de iulie peste care un soare plin, ajuns deja la jumătatea urcușului său, arunca o dogoreală uscată. Printre coroanele înfoiate de vânt ale brazilor, lumina trecea în pâlcuri răzlețe, ca printr-o sită, scăldând, din vreme-n vreme, chipurile călătorilor într-o baie călâie care le mângâia, catifelată, obrajii brăzdați de sudoare.

— Ai, Nuțo, darul vorbei întocmai ca mă-ta. Ferească-l Bunul din cer pe-ăla care s-o porni a te contrazice. Ți-s cuvintele la-ndemână de parcă s-ar ține de tine ca niște tovarăși buni.

În fiecare cuvânt ce răzbea de sub mustața lui deasă puteai lesne dibui o vădită mândrie. Vedea în nepoată-sa, care de-acum lepăda straiele copilăriei și le-mbrăca pe cele domnișorești, acea libertate a spiritului, acel freamăt neostoit al tinereței pe care le cunoștea atât de bine.

— Ehe, bunule, d-apăi ce-i omul pă pământ făr de cuvintele lui ? Nici lighioană, nici fire înaltă. Omu‘ fără cuvânt îi pomu fără rod. Nu m-ați învățat alde matale că dobitocul îl ghicești după nărav și omu‘ după vorbă?

Avea în ochii ei verzi, în care parcă se prăvălise toată frăgezimea pădurii aceleia, o sclipire ageră și cuminte. Părul negru și buclat îi curgea vălurele peste umerii îndesați ce semișcau într-un ritm când mai așezat, când mai săltat după cerințele drumului. Umblau prin locuri neatinse de om prin care-și făcuseră cale numai sălbăticiunile. Nici ei, nici bătrânului nu le era urât de-un astfel de drum. Ba, mai mult, își bucurau ochii cu minunățiile pe care natura nu pregeta să le aștearnă sub privirea lor contemplatoare. Nu se sinchiseau de bălțile peste care săreau c-o sprinteneală nefirească, ea singură în stare să stârnească invidia până și-n cele mai agile capre, și nici de greutatea poverilor pe care le cărau. Avea fiecare câte o sarcină zdravănă de lemne sub greutatea căreia rareori se poticneau. Legaseră lemnele cu câte-o frânghie rezistentă pe care apoi și-o dăduseră pe după cap astfel încât le traversa de-a curmezișul trunchiul dinspre umărul drept spre șoldul stâng. De secure sau de alte scule pentru tăiat lemne n-aveau trebuință căci ei adunau vreascuri uscate și crengi rupte de vântul ambițios stârnit în timpul furtunilor sau crăci din arborii doborâți de bătrânețe. Tocmai ăsta-i motivul pentru care nu se temeau dacă se întâmpla să dea nas în nas cu pădurarul. Veniamin, un bărbat solid și ursuz, îi știa și le dădea pace. Nu era însă cu toți atât de binevoitor, mai ales cu cei pe care-i bănuia că și-au făcut cale prin pădurile îngrijite de dânsul pentru a fura lemne pe care apoi să le vândă la târg sau prin sate. Era un om mai degrabă ciudat, cu o uitătură care te băga în toți sperieții. Bătrânul și copila nu-i luaseră frica, dar nici nu-l puteau suferi. Ceva din firea lui te făcea să-l bănuiești de gânduri necreștinești și să-l crezi în stare de fapte mârșave. Umbla chiar vorba că avea obiceiul să pună numaidecât pușca la ochi și s-apese trăgaciul. Împușcase într-o iarnă pe unul, Lisandru Stoinici, în umăr după ce-l găsise în pădure trăgând de-un buștean. Nu după mult timp, Lisandru s-a prăpădit și lumea spunea că pădurarul îi adusese sfârșitul. La jandarm, când a fost întrebat, Veniamin a zis că Stoinici l-a atacat c-un topor și n-a avut încotro decât să folosească arma. Cum nu erau alte dovezi și nici martori nu se găsiseră, i-au dat drumul.

Văzuți mai de la distanță, bătrânul și copila ar fi putut trece drept soldați care-și duc, tărăgănându-se, ranițile în spinare. Nimic din straiele lor însă nu te trimitea cu gândul la uniforma militărească.

Copila purta o rochie înflorată care-i dezvelea gâtul subțire dar ferm. În picioare avea un soi de opinci scofâlcite. Erau mai degrabă niște bucăți de material cărora, dând dovadă de indulgență, le-ai fi putut spune opinci. Împletitura lor se continua până spre genunchi, unde începea rochia, încrucișându-se peste gamba ei fragedă. Un ins mai citit ar fi putut-o asemui amazoanelor, acele netemătoare dar de temut luptătoare despre care grecii ne-au dat de înțeles că existaseră cândva. Dar nu numai prin înfățișare le semăna Nuța acelor mitice personaje. Peste umărul drept, chiar deasupra claviculei, zvârlise o bucată dintr-un cojoc vechi pentru ca frânghia, din pricina mișcărilor corpului, să nu-și înfigă flâmânda asprime în carnea trupșorului ei.

Alături, bătrânul pășea atent de parcă fiecare pas al său era rezultatul unui calcul complicat. Până și expresia, cu ochii mijiți, buzele țuguiate și orajii supți, îți lăsa aceeași impresie de efort meditativ. Părea că gândește permanent, ca și cum și-ar fi propus să scruteze cu agerimea cugetului tainele lumii. Purta o cămașă largă de in a cărei nasturi, din patru câți fuseseră numai doi se mai țineau la locul lor, erau descheiați lăsând un piept dezgolit, nu foarte păros și puternic, să crească și să scadă cu fiecare respirație. În picioare avea niște sandale prea mari pentru laba piciorului său care, deși cărnoasă, avea unele trăsături mai degrabă feminine. Deaspura gleznei porneau niște nădragi subțiri, tot de in, vizibil pătați de glod întărit. Peste mijloc se încinsese c-un brâu lat care, pe lângă rolul de-ai ține nădragii să nu cadă, mai avea cel puțin o întrebuințare: era stavilă pentru pântecele său ce, pe măsura trecerii anilor, devenea tot mai masiv. De brâu își agățase și-o traisă din lână unde vâra ciuperci de toate soiurile: mitărci, pâinici, ghebe, bureți și încă câte altele. Pe cap, acoperindu-i pletele bogate, își așezase o pălărie mare și rotunda de paie. Nu pleca nicioadată la drum fără să-și ia cu el cel mai credincios prieten, fluierul. Adesea, de dor sau de drum lung, se așeza pe câte-un dâmb de pământ și începea să doinească din fluier. Îți era mai mare dragul să-l asculți. O doină molcomă, îmbinată la mare potriveală cu cadrul pădurii, îți înmuia picioarele și te-mbia să te-așezi lângă dânsul. Tabloul era completat de-un tovarăș care, cel puțin la fel de credincios ca fluierul, îl însoțea oriunde mergea. Un ciobănesc lățos, vinețiu și dungat, era compania cea mai plăcută pe care ți-ai fi putut-o dori în locurile și-n timpurile acelea. Unde mai pui că, dacă situația ar fi cerut-o, Vlase, cum îi spusese, îl păzea de jivinele pădurii sau de oameni cu gând strâmb. Nu-ți era greu să împarți codrul tău de pâine c-o asemenea făptură blândă și ascultătoare la care găseai, deopotrivă, mângâiere și pază.

În chipul acesta aveau să meargă încă vreo două ceasuri prin desișurile pădurii. Nu era cale s-ajungă-n sat decât urcând și apoi coborând dealul Pleșeștilor. Un deal nu prea înalt din care răsăreau păduri de brazi precum răsar tuleii unei bărbi dese dintr-un obraz brăzdat de riduri. Din pădure, ajunși în culmea dealului, traversează drumul cel lat care spintecă codrul și ajung la troiță. O construcție măruntă, de lemn, închipuindu-l pe Hristos atârnat în stângace răstignire de-o cruce care, demult când fusese meșterită, avusese o lucrătură frumoasă. Au ridicat-o oamenii spre închinăciune oricărui ins cu frică de Dumnezeu ce, purtându-și pașii prin locurile acelea, ar fi găsit într-însa nădejdea de-a-și continua călătoria. Trecând, cu pioase-nchinăciuni, de troiță intrară într-un crâng luminos, cu arbori rari și scunzi împrăștiați răzlez parcă de-o mână nebăgătoare de seamă. De-aici n-aveau decât să țină valea ce dă drept în gârlă. O iarbă fină și măruntă îmbracă această vale lăsându-ți privirea și gândul s-alunece ușor pe contururile sale neuniforme, purtată de un vânt căldicel în a cărui suflet poți auzi încă freamătul brazilor abia lăsați în urmă. Numai în pâlcuri stinghere se strâng tufani de mărăcini cu ghimpii înfoiați, gata să se-agațe de straiele sau de blana făpturii îndeajuns de împrudente să treacă necuviincios de-aproape de ei. În dimineți, tot întinsul văii e scăldat în picuri delicați de rouă curată ce strălucesc sub întâile raze viorii ale luminătorului. Ce strălucire strajnică trebuie să fie aceasta care te umple și te îmbată până ce te mistuie. Supărătoare ai putea găsi, din lipsă de obișnuință, numai câte-o gâză prea curioasă care dă să s-așeze pe trupul tău sau vreo șopârliță șezând nestingherită pe piatră spre a-și încălzi răceala sângelui și care ar privi la tine cu deranjanta mobilitate a ochilor săi de parcă te-ar sfida.

— E trecut bine de prânz, Nuțo, și m-a cam răzbit foamea, zise bătrânul lepădându-și pentru o clipă povara. Am nădușit tot. Zvârle plosca-ncoa că mi s-a uscat gâtul!

— Ajungem acu acasă și ne-așteaptă buna cu blidele de zeamă. Mai facem un sfert de ceas, cel mult. Poftim! Fata îi întinse un vas de lemn, turtit și cu gâtul îngust, ce purta în pântecele său cam o litră de apă.

— E caldă, protestă bătrânul. Mai tare m-amăgesc cu ea.

— De, ne fu lene s-o umplem de la fântână!

Îi bufni râsul pe amândoi la replica asta fiindcă bătrânul făcu o mutră când o rosti. Își râdeau de un vecin, Nelu Trandafir, pe care-l chinuia lenea. Umbla prin sat cu miloaga și cerea bucate la gospodari. Trandafir nu era numele lui real, începuse satul să-i zică așa fiindcă avea în bătătură straturi de trandafiri. N-ar fi fost neapărat o pagubă dacă pe lângă trandafiri ar fi cultivat și ceva legume măcar cât să-și asigure hrana lui și-a muierii, că plozi n-aveau cu ei în ogradă. Fata le murise de-un diabet neglijat și băiatul se dusese-n lume. Mai venea câte-un holtei și le cerea trandafiri să ducă la fete sau câte-o gospodină cu poftă de dulceață parfumată.

În urmă se arătă și Vlase, cu limba scoasă, gâfâind ca unul care muncise pe brânci. Dădea din ciotul de coadă a bucurie, privindu-și c-o expresie tâmpă stăpânii. Fugărise un iepure până ce-i pierdu urma printre copaci. Pentru statura sa, era destul de iute de picior dar tot n-ar fi avut șanse împotriva urechiatului.

— Bre, io zic să n-o mai lungim din vorbă atâta și să ne urnim. Io-te, se vede satul dincolo de gârlă! Haida!

Bătrânul se supuse fără proteste și porniră amândoi, unul în spatele celuilalt, la vale spre satul pipernicit și răvășit ce părea scos din lume.

Florin PÎNDARU

Absolvent al Universității din București, jurnalist, scriitor.