Revistă print și online

Eul epic

Autobiografie, memorii, jurnal, confesiune... Orice cuvânt trimis spre tipar ne mărturisește indirect. Dar, când vrem s-o facem direct, cum mai vorbim azi lumii despre noi?

Dintre toți cei care scriu sub soare, spune Sir Philip Sidney, poetul e cel mai puțin mincinos (...), căci nimic nu afirmă, deci niciodată nu minte. Continuând în mod ludic ideea, proza... minte? Poate că, tratată ca ficțiune și atât, da. Dar ce frumos o face uneori...

Redus la esență, dacă poezia sublimează realitatea, proza o transpune. Putem, așadar, face pluta relaxați în largul oceanului de "minciuni" al epicii ca gen literar. Dar, în zilele noastre, cu toate indicațiile exacte ale cam uitatei/ignoratei teorii a literaturii, avem de vâslit adesea mult și bine prin valurile ei în cazul în care am fi interesați să ajungem la malul unei încadrări viabile a unei proze anume într-o specie literară. La ce bun totuși această încadrare, în fuga noastră actuală de orice... prozaism sau categorisire clasică? La, de pildă, ca să fiu pragmatică la rându-mi, alegerea unei cărți într-o librărie sau bibliotecă, în cazul des întâlnit în care autorul e necunoscut, titlul amăgește, coperta patru derutează, iar prefața/postfața lipsește cu desăvârșire sau e semnată de vecinul de la scara B.

Trăim, se pare, nu numai literar vorbind, un început de mileniu dominat de un eu colosal, (re)descoperit și (re)inventat, care tinde să se scuture fără discernământ de trecut și care nu prea mai lasă loc altor forme ale pronumelui personal. Dacă în epoca de aur a romanului acest eu era folosit (cu excepția scrierilor auto-declarate de altă natură decât ficțiune pură) cu scopul subtil de a induce starea confesională, aducând prin acest tertip eroul povestirii mai aproape de mintea/inima cititorului, azi eul epic este unul omniprezent, strident și are – sau pretinde că are – chiar rol de confesiune. Ba, mai mult, pare să fi făcut rocada cu cel liric, poezia actuală părând o înșiruire de fapte cărora câte-un enter aleatoriu le-ar mai da forma necesară de vers, lirismul refugiindu-se, prin urmare, masiv în proză.

Teoretic și foarte pe scurt, confesiunea ar reprezenta poarta de intrare în casa inimii celui care a purces la hotărârea de a o deschide publicului și de a vorbi despre ascunzișurile ei, iar plimbarea propusă prin camerele inimii-gazdă poate fi haotică, funcționând, de regulă, pe principiul madlenei proustiene. Autobiografia ar implica o organizare în prealabil a acestei invitații. Plimbarea vizitatorului, care va fi întâmpinat la poartă, va include, pe lângǎ încăperile de bază ale locuinței, și mansarda, și demisolul, și curtea și va fi ordonată cel puțin cronologic. Jurnalul, ca să păstrez comparația anterioară, nu mai e domiciliul stabil, ci acela efectiv: la munte, la mare, cu chirie... Jurnalul poate fi înșiruire ordonată sau colaj de fapte cu impresii, după cum e firea autorului, cu singura condiție ca acestea să fie notate "la cald", adică în momentul petrecerii lor. Dacă nu, devin memorii, care sunt scrise "la rece", ulterior evenimentelor, ele căpătând astfel patina timpului scurs și o perspectivă mai largă, poate chiar alta decât la momentul inițial, asupra celor povestite. Spre deosebire de jurnal sau confesiune, care pun accent pe clipă și pe istoria ei, memoriile dau atenție mai mare sau cel puțin egală istoriei colective, în care autorul eventual se va auto-încadra, iar autobiografiile ar fi undeva la mijloc.

Toate aceste forme epice, în special ultimele trei, pot – sau nu – servi literaturii, în funcție de talentul autorului, însă istoriei (și nu numai celei literare) ar trebui să-i fie de folos. Am în vedere specia ca atare, și nu, să zicem pur întâmplător, Jurnal în fărâme, unde titlul e metaforă, iar confesiunea, în genere, filosofie și retorism. Căci, zic eu, nu putem alătura, din punct de vedere strict al formei, Jurnalul... lui Cioran Jurnalului Annei Frank sau Jurnalului de front al lui Corneliu Gancevici, ultimul fiind de fapt, în context, un volum de memorialistică.

Practic, deci, nuanțele de mai sus se întrețes de cele mai multe ori ca pânza de păianjen în arbustul înfrunzit al literaturii. În plus, pe lângă responsabilitatea cuvântului scris, ar trebui să credem fără dubii în onestitatea scriitorului. Și, dacă în trecut nu erau îndoieli, ci numai interpretări ale unor contemporani de același calibru, care se intersectau în cerc restrâns și vizibil, iar veridicitatea lor putea fi totuși controlată, în prezent onestitatea literară face joc de glezne pe marginea beletristicii, unde o mulțime de jucători de rezervă cer un drept închipuit de a intra pe teren, iar calitatea cu pricina e și ea greu pusă la încercare de puzderia de pseudo-coechipieri, gata oricând de-o miuță. Reîntorcându-ne pe terenul scrisului, care mai de care ne grăbim, cuprinși febril de eul epic, să ne punem pe tapet relația cu lumea – or, dacă expunerea în cauză este, de pildă, un act terapeutic garantat, nu înseamnă că actul e și literar în același timp.

Obiectivismul, de fel relativ în asemenea întreprinderi literare, dispare astfel definitiv în ziua de azi, iar unghiurile de vedere ale autorului converg spre un grad de subiectivitate al cărei atribut singular e adesea acela de șocant măcar în limbaj, dacă nu în idee. Cumva, îmi pare câteodată, se întâmplă un soi de proces invers teribilei "corectitudini politice" impuse (care, în paranteză fie spus, numai corectă uman nu e), în care literatura de masă devine exilul ales de bună-voie al cuvintelor și expresiilor pe care jurnalistica nu le mai permite, iar diplomația nu le-a permis niciodată.

Când însă valoarea literară a unei astfel de scrieri este certă, se simte, indiferent de teorii învechite sau practici la modă. Percepția cititorului (de sperat și a criticului) tresare și se ascute, făcând un pas în spate, în tribună, cât să se dumirească asupra jucătorului câștigător, trecându-l apoi în revistă – la propriu ar fi cel mai indicat! – la rubrica aferentă. În sprijinul valorii indubitabile, de data aceasta văzută de pe teren, aș aduce și argumentul că mi se pare puțin probabil ca un scriitor autentic să nu știe cărei specii epice i-a adus ofrandă opera sa. Chiar dacă scrisul e de inspirație divină, actul de a scrie e unul cât se poate de conștient.

Dar astfel de cazuri sunt rare și tocmai de aceea atât de salutare. În concluzie – concluzia mea –, mărturisitorul prin scris din toate timpurile este subiectiv din principiu, (in)voluntar sau selectiv atunci când se confesează. Subiectivitatea lui e justificată de însăși arta scrisului, iar forma sub care pornește pe drumul confesiunii ar trebui să-i fie cunoscută grație unui minim de cultură, fără de care va fi un banal autor de carte de tip familial sau motivațional, în cel mai decent caz. Mărturisitorul contemporan însă minte, privind fenomenul noului eu epic în ansamblul lui, fără ghilimele, el arătându-se cum ar fi vrut să fie sau cum vrea să fie văzut, și nu cum e în fapt. Pentru că vrea, pentru că poate și pentru că i se permite.

Cum "minciuna", reîntorcându-ne la răstălmăcirea imaginată de mine în joacă a citatului introductiv, ar fi apanajul prozei, atunci să-i lăsăm să "mintă" pe cei care știu s-o facă frumos..., pentru că, în cele din urmă (sic!), "numai ficțiunea nu minte" (Mauriac).

Issabela Costelin