24 aprilie. Ne-am întors ieri după-masă la Cisnădioara. Scriu acum în cerdacul casei Maurer, năclăit într-un sirop de lumină îngroșată. Așteptăm să vedem dacă revin pisicile pe care le-a hrănit Sebastian data trecută; se aud cântând cucul & un mierloi, în iedera crescută pe stâncă foșnește o pasăre tăcută, dar încăpățânată, încercând -

Exact în vreme ce notam asta, a venit pisica - Sebastian o mângâie & îi vorbește - a intrat acum în casă, să îi aducă ceva de mâncare - s-a întors cu pateu & lapte; pisica mănâncă repede pateul, apare o a doua pisică, vrea și ea pateu, prima mârâie la ea și o alungă; fricoasa se duce spre farfuria cu lăptic, lacoma o alungă și de acolo; cobor din cerdac, o iau în brațe pe lacomă, îi fac semn fricoasei să treacă la farfurioara cu lapte, Sebastian îi dă și pateu, lacoma mi se agită scandalizată în brațe; după ce fricoasa a terminat pateul & bea din lapte, o așez și pe lacomă lângă ea - acum lipăie amândouă disciplinate - și lumina își toarnă liniștită siropul îngroșat peste toți (eu, Sebi, pisicile fraternizate, curtea cu flori, stânca, iedera), cum ar turna cineva lăptic într-o farfurie pentru pisici prea lacome. 

Am citit aseară ultimele două sute de pagini din Pușkinul lui Nabokov - mi-am adus aminte cât de rănită a fost Vera Niculescu după ce Mircea Cărtărescu a scris în jurnal despre Nabokov (tradus de ea cu devoțiune & superlativ) că nu e unul din cei mai mari. Ei bine, Nabokov e la rândul lui crud & delicios de nedrept cu alte reputații majore; spune că sunt overrated, ba chiar much overrated, Vergilius, Stendhal (mai ales cel din Roșu și negru), Balzac (mai ales cel din Femeia la treizeci de ani); se miră scandalizat că Baudelaire putea să-l aprecieze pe Balzac; despre Dostoievski scrie că e a much overrated, sentimental, and Gothic novelist of the time - și, aproape de fiecare dată când vine vorba despre el, îl consideră jurnalist (unul isteric & superficial) (dincolo de injustiția delicioasă, Nabokov are dreptate atunci când arată că Dostoievski n-a citit Evgheni Oneghin & că scrie urechist despre Pușkin - Dostoievski spune despre soțul Tatianei Larin, prințul N., că era bătrân, ceea ce e factual fals, spune despre Oneghin că a făcut un voiaj prin Europa înainte de a reveni la Moscova, ceea ce e de asemenea factual fals etc.). Zeul lui e Flaubert - a cărui a doua venire e Nabokov însuși. 

E foarte mult Radu Petrescu în Nabokov. S-ar fi adorat & s-ar fi detestat cu patimă, n-am nici o îndoială. 

25 aprilie. Scriu pe băncuța din curte; am început să recunosc până și păsările care vin în bradul de lângă stâncă; au venit iar pisicile, Sebi le hrănește cu carne de pui din supă; ar fi putut fi exact așa și la 1830 (dacă ar fi existat MacBook Air la 1830). Încerc să dau târcoale romanului viitor; de fapt, târcoale îi dau de un an și jumătate; dar frustrant e că nu mă pot apropia cu nici un centimetru de el - rămâne mereu depărtat, acolo, în centrul creierului meu, de care nu reușesc să mă mai apropiu. Nu mai pot atinge creierul meu cu propriul meu creier. 

Ce bizară coincidență - i-ar fi plăcut lui Breton, care colecționa astfel de povești pentru a-și ranforsa teoria hazardului obiectiv (favorita lui Breton, despre a ținut și câteva conferințe, era cea cu autoportretele vizionare ale lui Brauner cu ochiul scos de Dominguez): modelul lui Pușkin pentru junele poet Lenski era bunul său prieten, poetul Anton Delvig. Ei bine, Delvig moare în 1831 exact în ziua în care Lenski moare în duel cu Oneghin. Ba mai mult: Pușkin & prietenii îi organizează o masă de pomenire la restaurant, pe 27 ianuarie, exact în ziua în care, peste șase ani, Pușkin va avea duelul fatal cu d'Anthès.  

De câteva zile încoace mi s-a înfipt în creieri povestea lui Wilhelm von Küchelbecker, colegul de liceu & prietenul lui Pușkin: om inteligent, prieten fidel, decembrist curajos, poet modest, ajunge - după o viață înfiorătoare: cam zece ani de închisoare politică în varii fortărețe, plus câțiva ani de final de viață în Siberia, tot pe motive politice - să scrie un singur poem extraordinar, de câteva zeci de versuri, Destinul poeților ruși (poemul e scris în 1845; Küchelbecker moare în 1846, la 49 de ani, ca tata). 

Poemul, pe cât pot să-mi dau seama din traducerea în engleză a lui Nabokov, e întunecat & puternic - enumeră (fără să-i numească) poeții ruși & morțile lor îngrozitoare - încât, de la un punct al lecturii încolo, ai senzația că a fi poet e o condamnare. (Și bineînțeles că așa e - după cum tot bineînțeles că a nu fi poet tot o condamnare e.) 

Dar nu de asta mi-a rămas cazul lui Küchelbecker înfipt în creieri - ce mă macină la el e următoarea chestiune: a scris neîntrerupt (poeme, tragedii, povestiri) vreo trei decenii - pentru ca abia la final, în ultimul an de viață, să ajungă să scrie ceva adevărat & întunecat-strălucitor & puternic. Treizeci de versuri adevărate - pentru treizeci de ani de viață. Merită? Și, dacă da, aș avea puterea să fac asta? Și, dacă aș avea puterea, ar fi moral să fac asta? Sau, dimpotrivă, moral ar fi să cred că realitatea e reală - că timpul chiar e timp - și că cei treizeci de ani chiar sunt treizeci de ani - și să nu-i irosesc pentru cele treizeci de versuri? Care, în ipoteza asta, abia ele ar fi ireale. 

Dar îmi e imposibil să cred că poezia e ireală.

Treizeci de versuri - ca treizeci de arginți.  

26 aprilie. A plouat abundent azi-noapte, am ieșit la un moment dat în ploaie ca să aduc lemne pentru sobe, mirosea incredibil - apă proaspătă amestecată cu plante aproape râzând, aproape sexual de bucuroase - de neînțeles cum poeții pot crede că realitatea nu e reală.

Sebi hrănește iar pisicile, tot cu carne de pui din supă - pe cea lacomă a numit-o Gieri (de la gierig, bineînțeles), pe cea fricoasă Angsti (de la ängstlich). 

Am impresia că tocmai am început romanul - am stat ieri câteva ore pe terasă, pe scaunul de plastic, cu o cafea răcită în mână, privind Cisnădia & lăsând să-mi crească în creier micuța larvă a romanului. Mi-e însă și teamă s-o spun direct - creierul meu dă târcoale creierului meu, pipăie căpșorul fraged al ideii tocmai fecundate în miezul lui, deopotrivă lacom & fricos, tremurând deopotrivă de încântare & de spaimă.

Creierul meu e, față de creierul meu, deopotrivă Gieri & Angsti. Și e, în același timp, cel care le hrănește pe Gieri & Angsti - și cel care se lasă devorat de Gieri & Angsti. Cel care tremură de spaimă că va fi devorat - și cel care tremură de spaimă că nu va fi devorat. Eat that, / Schrödinger's cat!  

27 aprilie. De dimineață, pe stomacul gol, doar cu cafea în el, m-am retras cu laptopul în grădinuța de sub stâncă - și am scris două ore la roman. Se numește deocamdată Atingerea - și are câteva pagini - și am din nou un creier & o inimă.

După masă, am umflat anvelopele bicicletelor & ne-am plimbat cu Sebastian până pe valea Argintului & înapoi. La întoarcere, am văzut o vulpe - subțire & calmă, ne-a așteptat până am ajuns aproape în dreptul ei - apoi, cumva dezamăgită, a intrat la fel de calmă în păduricea de pe marginea drumului.    

29 aprilie. Azi-dimineață, după cafea, am urcat cu Sebastian în pod - ne-am întins în șezlonguri & am citit, sub veluxul imens răpăind sub furtună. După câteva ore, când am coborât, Sebastian a strigat: "O șopârlă!" - la baza treptelor era o salamandră enormă, neagră cu vrâste aurii. Am urmărit-o străbătând calmă curtea & intrând într-o mică crăpătură în beton, undeva lângă canalul de scurgere. Am văzut-o apoi apărând în diverse colțuri ale curții, ba chiar și la ușa de la pivniță - e foarte posibil, de fapt, să fie două. 

Am tăiat săptămâna asta lemne ca un Tolstoi ardelean. Am scos apă din fântână și cu gălețile, și cu hidroforul - cu care am umplut bazinul de doi metri cubi din podul casei. Azi am decuplat butelia goală de la aragaz, am dus-o la magazin, am cumpărat alta - și, întors acasă, am montat-o. Sunt un Tolstoi ardelean care scrie distopii despre lumea post-atingere.   

Am citit aseară despre Eminescu ceva ce nu știam & m-a emoționat. La 10 ani, înscris de tatăl lui la Gimnaziul din Cernăuți, trebuia să completeze un formular cu naționalitatea, părinții etc. La ultima rubrică trebuia să scrie ce vrea să devină.

Iar Eminescu, la 10 ani, repet, scrie: Dichter. Știa de la 10 ani că va fi poet.

Colegul lui de gimnaziu care-și amintește asta, Ion Șahin, spune că au râs teribil colegii de el. Nu-i bai. Sunt sigur că tot asta ar fi scris și la 20, și la 30. 

(La 40 nu mai sunt așa de sigur.)

2 mai. Azi, postumele lui Kafka, citite ore întregi, de dimineața până seara în pod, sub veluxul pe care lunecau nori; unul dintre ei a fost o vreme dragon, peste 10 secunde același nor era un clovn gigantic bălăngănindu-se peste lume, peste alte 10 secunde același nor era un copil care-și făcea nevoile peste aceeași lume.

Dante & Kafka au în comun două obsesii: pentru Turnul Babel & pentru Paradis. La Dante, eșecul Turnului Babel vine din faptul că fiecare breaslă a dezvoltat un limbaj propriu (strămoașele limbilor naționale), încât n-au mai putut comunica & nu s-au mai putut coordona - iar regele Nimrod a rămas doar el cu limbajul lui, pe care nu-l mai înțelegea nimeni în afara lui însăși. La Kafka, eșecul vine din hipertrofia birocratică - deja prima generație și-a pierdut credința în necesitatea & realitatea Turnului, și a înțeles că generațiile subsecvente nu vor mai crede absolut deloc - și vor lăsa Turnul neterminat; a preferat așadar să genereze birocrații monumentale - ele însele echivalente scripturale ale Turnului - ele însele unind cu cerul & strivind ca cerul. 

În ce privește Paradisul, Kafka e convins că izgonirea din el se petrece veșnic - și că, implicit, încă suntem în Paradis - și că, tot implicit, ceea ce vedem acum în jur e chiar Paradisul. (Care, dacă n-am fi fost noi alungați din el, ar fi trebuit distrus; și care, când vom fi cu totul alungați din el, va fi distrus.)

Ideea asta, împreună cu propoziția lui după care evoluția umanității stă în "creșterea forței de a muri", sunt printre cele mai tonice & strivitoare lucruri pe care le-am citit vreodată.   

(Era, de altfel, de așteptat ca doi mistici care au făcut din literatură mecanism de ascensiune la cer să fie obsedați de Babel: literatura este, pentru ei, Turnul însuși.)

(Exact ar fi să spun, în cazul lui Kafka: mecanism de coborâre la cer.) 

Cami mă cheamă panicată - e o insectă gigantică pe ușa de plasă a casei; seamănă cu enorma goangă verde, tot de vreo 10 centimetri, de care mi-a fost atât de scârbă & teamă în adolescență, când am găsit-o pe ușa casei, încât am preferat să aștept câteva ore până când a plecat - și abia după aia am intrat în casă. Acum am luat-o pe o scândurică & am dus-o teafără în iarbă - fără să simt nici greață, nici teamă, ci cel mult o anumită tandrețe față de insectă. Cred că mi-a îmbătrânit inima până în mintea copiilor - sau că am dezvoltat imunitate la Paradis - sau că mi-a crescut forța de a muri - sau toate deodată.