Tulburătoarele vrăjitoare din castelul Șeitanilor

Există în primele pagini ale Solstițiului tulburat, romanul din 1982 al lui Paul Georgescu, o secvență care-mi stăruie în minte. Într-un compartiment vișiniu din trenul cu care Daniel Nistor călătorește din Capitală spre Platoneștiul natal, zărește o tânără „luminos de blondă”, desculță de un pantof, cu piciorul elegant arcuit pe canapeau de vis-à-vis, trăgându-și atentă ciorapul sticlos de mătase. „Incomodată de prea lunga rochie, ridicată nițel”, ține să precizeze naratorul. Apoi ne descrie silueta călătoarei „țâșnită în linii pure, înclinată ca tija unei flori”, piciorul arcuit, cu „unda melodioasă a gambei delicate”, totul surprins din unghiul tânărului medicinist împietrit în ușa întredeschisă a compartimentului. Simțind privirea insistentă a intrusului, tânăra tresare, întorcând ușor un frumos cap mânios (dacă aș fi regizor, n-aș sta pe gânduri, aș distribui-o pe Nicole Kidman cea de-acum câțiva ani în rol!).

Problema e că frumoasa necunoscută rămâne – în pofida oricăror așteptări ale cititorului credul – o apariție episodică, de care autorul – la fel ca personajul său, cuprins pe moment de „evlavie” – uită complet și inexplicabil pe parcursul complicatei călătorii inițiatice „de-a’ndăratelea”. De acord, e vorba de un drum anevoios, înapoi în timp, spre un tărâm „rarefiat”, „aburos”, situat la rădăcina unui veac cameleonic, la granița dintre istorie și poveste, unde toate semnele sunt nesigure și reperele – înșelătoare. Punctul terminus al călătoriei e, de altfel, un castel ce nu e castel (o hidoasă hărăbaie cu un singur cat, o „clădăraie” greoaie, fără cap și coadă, cu pereții afumați și semănând mai degrabă a temniță). Ar putea fi invocate tot felul de scuze plauzibile pentru bizara amnezie a autorului (și a personajului său). Rămâne însă regretul că o poveste posibilă s-a evaporat inexplicabil în vișiniul compartimentului ce promitea atât de mult! Vraja „melodioasă” s-a risipit dintr-o dată!

O să spuneți că sunt un cititor prea puțin versat dacă manifest asemenea regrete. Vă mărturisesc că am și destule prejudecăți. Înclin, de pildă, să acord credit afirmației lui Cehov, conform căreia o pușcă atârnată în panoplie în primul act al unei piese trebuie folosită neapărat până la final. Știu, e un precept cam demodat (dacă mă gândesc bine și eu prefer panopliile încărcate cu obiecte care să nu servească la absolut nimic). Dar tânăra „luminos de blondă” din compartimentul crepuscular nu e totuși o armă de vânătoare. Măcar în această privință sper că suntem de acord.

Dacă aș fi scriitor, m-aș apuca pe loc să rescriu Solstițiul doar ca să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului. Aș transforma-o pe necunoscută într-unul din personajelele principale, alături de Tincuța și de Otilia. Ar trebui să coboare și ea de undeva, din vreun roman celebru. Sau dintr-un basm. Poate din Drumul ascuns. Sau din Cartea nunții, dacă tot e vorba de un compartiment de tren. Din Cenușăreasa sau din Frumoasa din pădurea adormită. Nu știu precis. Promit că o să mă mai gândesc.

Între timp, răsfoind volumul de convorbiri cu Florin Mugur, dau peste această afirmație a lui Paul Georgescu:

„Trebuie neapărat, înainte de a da ortul popii, să creez și eu o interbelică încântătoare. Și uite, fiindcă ții foarte mult la asta, o să fie și deșteaptă foc.” Și, dintr-o dată, prozatorul își amintește de episodul din tren, despre care tocmai v-am povestit. Zice că introdusese în carte (romanul Solstițiu tulburat era în curs de apariție la acea dată) o femeie foarte frumoasă, căreia i-a descris doar picioarele. Carevasăzică nu era vorba de amnezie, nici autorului necunoscuta nu-i mai ieșea din minte! Motivul pe care îl invocă pentru a se scuza că nu s-a mai ocupat de ea în continuare mi se pare însă șubred de tot: „I-am descris doar picioarele, dar descrierea n-a mers mai departe fiindcă n-am mai avut loc, așa că m-am oprit acolo.”

Cred că nu de mare subtilitate este nevoie pentru a ne da seama că explicația reală ține de alte resorturi. Psihanalizabilă sau nu, predilecția autorului se îndreaptă către personajele feminine șterse, prozaice sau de-a dreptul triviale. După cum el însuși mărturisește în același volum de convorbiri, Tincuța i-a ieșit mai puțin fermecătoare decât lui „Duilă”, în vreme ce „ravisanta” Otilia din romanul călinescian este, în varianta postbelică, mai „otrăvită”. E drept că trece și în versiunea parodică de la o extremă la alta: este când delicată, atentă, empatică, generoasă, când repezită, vulgară, meschină, înjurând birjărește și comportându-se ca o adevărată „țață”. Tema Otiliei rămâne, cu alte cuvinte, după cum observa și Manolescu, tot imprevizibilul. Dar ce diferență între modul cum era portretizată Otilia în cartea lui Călinescu și maniera caricaturală, de vrăjitoare oțărâtă, când balcâză, când cochetă, în care ni se înfățișează ea în paginile Solstițiului tulburat!

Însă personajul feminin care dă întreaga măsură a dublei vocații – de parodist și de colorist – a lui Paul Georgescu rămâne, fără doar și poate, coana Lizica, sora după mamă a boierului Dinu Șeitan. „Vrăjitoarea”, „hoașca”, „spăimâia”, „băbătia” sunt apelative care i se potrivesc ca o mănușă. Coborâtă parcă dintr-un basm sau dintr-un coșmar (ce sunt basmele, în fond, dacă nu coșmaruri cu final fericit?), cotoroanța se exprimă plastic și se mișcă nonșalant („Hoașca e people”, remarcă amuzat Daniel/Felix). Când intră în scenă, pe nepusă masă, cei prezenți se cred pradă unei halucinații:

"Nu era năzăreală, ci ființă în carne și oase: o babă șuie, pitică și cu gheb, purta pe umeri șal mare, galben, pe cap o bonetă tricotată, de lână verde. Capul, o gâgâlice uscată, de pasăre cu clonț, partea (însă) de șezut se dezvoltase foarte. Sulemenită în vopseli tari, ca un papagal, țipă strident, păsărește: − Marina, hai odată că mor de foame. Îmi vine să te mănânc […] Spăimâia se cocoță în scaun și – alungindu-se – rupse cu gheara un bucățoi de telemea, cât se desprinse el din calup. Molfăind, buha privea orb și năuc […] apoi cu aceeași mână prea lungă înhăță o un codru de pâine și rupse din acesta cu dinți îndârjiți și străini."

Conversația ei e acidă, malițioasă, mustește de trivialități și de invective. Din primul moment, coana Lizica se grăbește să „deșire” saga Șeitanilor, narată cu atâta convingere și șarm de conuʼ Dinu, și să-și verse veninul, cu egal aplomb, asupra tuturor celor prezenți la cină. Ținta preferată rămâne însă fratele vitreg, cu tot neamul lui turcesc „de crai afanisiți, ghiuji răscopți […] niște borșiți, niște bașoldiți, niște boleșnițe, căzături, zaharisiți, cofleșiți și tombatere”. În timp ce „înghite cu repejune”, „clefăie” și „înfulecă”, zgripțuroaica spurcă frumos, cu o fervoare ce i-ar face invidioși pe cei mai inventivi pamfletari. Hotărât, coana Lizica nu ne trimite cu gândul la un singur personaj. E o sinteză remarcabilă între răutatea absolută a Aglaei Tulea și vulgaritatea peuple a coanei Profira, între Muma Pădurii, Pena Corcodușa și Gore Pirgu. Și mai cu seamă are ceva din farmecul ambiguu al personajelor teatrului de umbre Karagöz, ce continuă să bântuie imaginarul nostru colectiv.

Cred că tocmai sora după mamă a boierului Șeitan − „buha” expertă în vrăji menite să-i aducă, la nevoie, înapoi „pe ibovnicii cu copita crăpată”, pe coadă de lingură ori de mătură, este – sub masca ei înșelătoare – fermecătoarea prezență feminină pe care prozatorul visa să o plăsmuiască înainte „de a da ortul popii”.

Poate că nu e „încântătoare” la modul convențional, dar să nu uităm că nici baba din Calul Dracului nu era, înainte de a-l fi încălecat pe naivul Prichindel. 

Catrinel POPA

Lector univ. dr. la Facultatea de Litere din București și scriitoare, Catrinel a colaborat cu mai multe reviste culturale printre care România literară, Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca etc. Cărți: Caietul oranj (2001), Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivității (2007).

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Radu Vancu despre Caragiale

Cartea săptămânii

Domnișoara Christina​

de Mircea Eliade

Recomandată de

Cristina Nemerovschi

Editura Cartex

Dumitru ȚEPENEAG

la Radio Trafika Europe

Premieră: Sunday 17 May 2020, 1:00pm EDT in New York = 10am in California = 6pm in London = 7pm in Switzerland (and Paris and Berlin) = 8pm in Istanbul (etc.)

Recomandări 8M

Anul BEETHOVEN

Se poate cumpăra de aci

CRONICHETE & PREZENTĂRI

,,O carte ambițioasă, amplă ca structură narativă (…) Portretul puternic și pătrunzător al unei femei mutilate de frica de-a privi înapoi.” spune The Washington Post despre Little Gods, romanul de debut al autoarei Meng Jing. Publicată de Custom House, la începuturile acestui an, cartea a fost întâmpinată cu recenzii favorabile. Traducerea în limba română va stârni, cu siguranță, interesul publicului amator de Literatură Young Adult.

Sandra OPRESCU

Cartea Oanei Boșca-Mălin este primul volum dintr-un tratat destinat italieniștilor, o scriere academică, scrisă cu pasiune evidentă pentru epic. Erudită, încântătoare ca stil și… poate fi găsită și și în format electronic - o carte care pare scrisă pentru mine!

e de aici: Humanitas

Doina RUȘTI

Edituri mici, cărți importante

De la „madlene contrafăcute” la mineralizarea trecutului, cartea lui Andi Mihalache construiește un culoar mozaicat, care găzduiește, în diverse firide, idei despre timp și semne ale acomodării noastre cu ele. Reflecția autorului, dublată de o stilistică rar întâlnită la un istoric, ne arată că patrimoniul biografic stă sub semnul unei permanente întrebări: de unde începe memoria fiecăruia dintre noi?

Cluj-Napoca, Argonaut, col. „Anima Mundi”, 2019.

Cristina BOGDAN

Paul Auster: 4321, Grupul Editorial ART

Mă voi opri la portretul Danei Rosenbloom, memorabil prin forța sintetică și multiplele clivaje simbolice. Colega de liceu a lui Ferguson este brunetă, cu o vâlvătaie de păr, reunind paradoxal cumințenia și pasiunea. În portretul ei se află criptată întreaga istorie a evreilor, de la exotismul de tip german, la romantismul cu țigănci picante și la moștenirile est-europene, ale căror rădăcini se pierd în Orient. Făcut aproape dintr-o răsuflare, dintr-o frază amplă, care îți irigă creierul, portretul capătă pe parcurs sensul unui panegiric (cu un mic sertar, în care cineva și-a depozitat scuzele). Se lasă iubit de ea, știind că n-o va iubi niciodată, flatat de iubirea ei, sedus de importanța sexului animalic.

Doina RUȘTI

Câte chipuri poate avea moartea în imaginarul tradițional românesc și cât de bogat este corpusul cultural invocabil în această privință? Astrid Cambose stabilește conexiuni pertinente între ritualuri cu caracter funerar, texte folclorice, cărți populare, iconografia religioasă și poveștile lui Ion Creangă – toate plasate pe o hartă culturală, în care practici, cuvinte, reprezentări dau culoare unei lumi vechi, ce iese la suprafață de fiecare dată când medităm asupra trecerii către cealaltă grădină.

Cluj-Napoca, Argonaut, col. „Anima Mundi”, 2019.

Cristina BOGDAN

Antologie de versuri, la Ed. Paralela45

………………………………………………………….

După ce ți-am tras clopo-

o’toole la Gala Gopo,

îmi spui că deja Moro-

menții 2 de o oră

și cincizeci de minute

să-ți facă fusta cute,

ca mine, dar cu Iurie

Dadarie de furie.

Adrian BODNARU - Poem

Mihai ENE și Oana Băluică, într-o zi normală, la Universitatea din Craiova

Cărți de succes

Un fragment - în nr 3 al revistei OPTm

Apărută la Humanitas, mai, 2020

Grupul Editorial ART:

Faimosul roman Povestea Slujitoarei a primit Premiul Governor General și trofeul Arthur C. Clarke. Serialul cu același nume, realizat de HBO, s-a bucurat de un imens succes. Recent apărut în românește și continuarea poveștii: Testamentele, o carte mult așteptată, semnată de Margaret Atwood (Booker Prize). Mai multe aici.

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 15 iunie. Mai multe informații, pe pagina conferinței,Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu).

Proză scurtă, de calitate, la Paralela 45

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

O carte de poeme, de care nu te mai POȚI DESPĂRȚI.

Copyright © optmotive.ro

Echipa