Oricât de urât ne-a fost, intervalul 2020-2022 intră deja în regimul retrospecției. Dacă nu simțim așa, gândiți-vă la cei care n-au apucat să-l depășească. Ei ar fi vrut să le fie și mai greu decât ne-a fost nouă; numai să-și adauge și ei vârstele pe care o să le-mplinim, de-acum încolo, și pentru dânșii. Și cu ce ne alegem, în planul culturii istorice, din experiența lock down-ului? Căci "trecutul poate veni când vrea să îți strice socotelile. Și nu știi niciodată unde te va duce. Tot ce poți spera e că te va purta într-un loc în care vrei să mergi": e o cădere pe gânduri a personajului principal din Hearts in Atlantis (2001). Tocmai primise prin poștă un obiect ce-l anunța două lucruri: că un prieten drag plecase la ceruri (din cauza unui accident de mașină) și că el, tovarășul de joacă supraviețuitor, primea prin testament o mănușă veche de baseball. Dacă nu ne retrăim amintirile, memoria ni le ia înapoi. Și le depune într-un rezervor de trecuturi clasificate, neînviate de nimeni. Este și motivul pentru care unele rememorări sunt aduse în scenă, poate patetic, cu speranța unei miraculoase resuscitări.

Nu ne înfruntăm finalul. Nici nu-l învingem. Să-l amânăm nici atât. Devotându-ne morților noștri, ne obișnuim cu inevitabilul. Ne diminuăm spaima de el. Și încetinim numărătoarea inversă. Măcar la comemorările familiale, dacă nu la cele comunitare. Căci domesticind moartea altora, nu anticipăm propriul deces. Îi scădem, însă, imensa doză de stranietate, integrându-l, nu foarte ușor, într-un aproape-firesc-al-vieții. Evident, nu ne negociem deznodământul. Cădem totuși la o înțelegere, fie ea și iluzorie: nu cu extincția în sine, ci cu timpul ce ne desparte de ea.

Se spune că locul unde te naști este cel mai aproape de Dumnezeu. Și cum să nu faci măcar o singură șotie de dragul acelui colț de lume? Pe care îl strângem la subțioară pe oriunde am colinda; mai ales că e ca brelocul de la chei, mă leagă strâns de toți ai mei. Sunt urme care, prin conviețuire, le prelevăm din alții, și urme care, dimpotrivă, noi le întipărim în ceilalți. Încă de mici, când viața-i joacă și toate-s de jucat, ne prindem că există o regulă din afara jocului; și aceea este că jocul se va sfârși fără să decidem noi momentul. Nu noi ne dăm o concluzie; și nici măcar un arbitru oarecare; se rezolvă toate cu un arbitrariu anonim și tupeist; pe care adulții îl numesc soartă, război, ghinion, accident, cancer sau Cel de Sus; doar să-și mai stingă zbuciumul, îndoiala, vina. Cu mine e altfel. La Botoșani, de unde vin, anxietatea e numită științific muscă pe căciulă.

Când eram copil, îmi pipăiam fața ca să simt oasele de sub piele. Viitorul meu craniu, mă înfioram eu. Și de aici, multe metafizici de pus în praștie. Oricum, nu mă prea prindeam cum e treaba cu mântuirea. Dar măcar stabilisem că Raiul se cățărase, categoric, peste stâlpii de înaltă tensiune. În rest, presupuneri încălțate în teniși chinezești. Mi se năzărise că sufletul e un fel de abur pe arcuri; care-și bătea recordurile la săritul mai sus de zborul berzelor; care plecau și ele, toamna, în țările calde, și-mi aduceau pe cap micul infern al școlii. Nu-mi rămânea decât nădejdea că Doamne-Doamne o să coboare mai jos; căci, în fond, văzduhul de deasupra umbrelelor nu-i altceva decât podul palmei lui Dumnezeu.

Mă bucur că nimic nu-i clar nici în mintea altora, mult mai pricepuți: într-o dimineață, trezit cu chef de vorbă, Goethe îl tachina pe Eckermann, zicându-i că orice nuanță de albastru are un alb și negru al ei. Despre Teoria culorilor nicio vorbă, nu fiți pârâcioși. Nu cer indulgență. Și nu mă pun bine cu nimeni. N-o să nimeresc într-o adiacență comodă a binecuvântării. Vin dintr-o familie în care dorul de moarte face ravagii; însă are totuși candoarea lui. Nimic macabru, nimic solemn, nimic prăpăstios. Fără vreo sminteală. Finalul e o ațipeală cuminte; nu știrbește niciun smalț de voie bună. Te retragi într-un ultim oftat, neștiind ce urme să ștergi și ce semne să lași. Ca să nu pricinuiești niciun gol dacă ai tăi îți neagă lipsa, împodobindu-ți absența cu toate povestirile din tine; care, în bună parte, sunt și ale lor. Desigur, viața n-are cum să nu ne frustreze; e ca un măr din care muști cu poftă doar o dată, apoi îl arunci, speriat că se supără copacul. Mica istorie a fiecăruia o să purceadă atât cu cele dinaintea noastră, cât și cu cele de după noi: ultime țineri de minte și prime pierderi de memorie. Așa bănuiesc eu că va fi. Dar nu-s prea convins. Speranța e ruda săracă a viitorului: sătul și el să ridice din umeri. Iar cu intuiția n-am avut niciodată o căsnicie prea grozavă. Mai dau cu zarul și nu mă aleg cu cine știe ce. Nicio pricopseală. Nu-s mână-n mână nici cu seninul. Nici nu respir vreuna din mângâierile lui; se răsfrâng zilnic în ochelarii mei fumurii. Mă resemnez. N-o să mă ridic niciodată până-n creștetul văzului. N-am curaj. Când ies în soare mi-e mai grea umbra decât corpul. Mi-e și foarte teamă de urcușuri. De avion mai mult decât de fulger. Astfel încât nu știu cât albastru am strâns în plămâni. Mă și gândesc să nu-l pierd la primul tușit. Mai ales că nu-s unul dintre entuziaștii Cerului. Mai degrabă una din majoretele Sale. Dar mai cred, în compensație, că nu-s nici unul dintre eșecurile Lui. Nu-mi datorează nicio ranchiună, nu-i decontez nicio spaimă. Într-adevăr, sunt prea puțin din ceea ce aș fi putut fi. Rămân fir de țărână cu schelet de înger.