M-am trezit la ora cinci în cântecul muezinului. E a doua noapte în patul de fier, fixat pe o pardoseală de piatră șlefuită.  Am adormit la loc și m-am visat multiplicată în vitrine de sticlă. Trebuia să mă aleg eu pe mine, și era foarte greu. Deveneam ceea ce alegeam. Niciuna din ființele care avea chipul meu nu făcea o mișcare încurajatoare să mă oprească.

Aparent, e simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a memoriei unei posibile existențe și câștigarea alteia noi. 

Zgomote necunoscute, hârșâit de mobile, pași, tocuri și uși trântite. Alerta ia locul emoției. Când ești înconjurat de ziduri, o pasăre ce ți se așază la fereastră poate părea un semn divin. Nu ești închis, dar fereastra are gratii și asta îți dă senzația de celulă. 

Să spunem că am ales-o pe pe cea care ascultă.

Am sosit în Tunis cu cerul acoperit de nori. Pare mult mai întins decât acasă și chiar seamănă cu o cuvertură de un albastru-cenușiu. Clădirile nu îl sfidează nici prin înălțime, nici prin culoare. Dacă ai prejudecăți față de oamenii orașului e suficient să te gândești că în spatele unui chip slab, nespălat și negricios stă o clădire albă, dantelată și tainică. Ce om trebuie să fii să ridici o casă albă cu dantelărie în piatră, colorată în albastru?

Cineva ar putea interveni cu informații istorice despre fenicieni, dominația romană, a vandalilor sau a bizantinilor. Cu argumentul culturii arabe, atât de bogată în motive și stilizări. Dar casele continuă să fie construite de oamenii cu care te intersectezi. Ei sunt proprietarii chiar dacă nu poți să-i identifici, uneori, cu minunea arhitecturală pe care tocmai ai postat-o pe Instagram. La acest contrast mă tot gândesc.

Aș vrea să știu cum învață copiii la școală despre specificul anotimpurilor. Dacă visează să atingă zăpada. Dacă o desenează cu cretă albă. Dacă cunosc transformarea frunzelor, toamna, din verde în galben și roșu. Dacă își imaginează copacii golași.

Am ajuns în ultima lună a anului. Șalul e forma mea de protecție, de vânt, de ploaie sau de ochii sfredelitori ai trecătorilor. Am timp să mă pregătesc pentru fiecare moment ce urmează.

Când pleci într-o călătorie, lași acasă tot ce te împiedică la mers. Ai nevoie să pășești suplu și atent la ce apare în drum. Cât încape în două valize. E necesar acest exercițiu într-o viață, elimini, elimini și selectezi. Nu ai nevoie de ce credeai tu, lucrurile devin mici paraziți care împiedică mișcarea. Încerc să nu mă acomodez ca acasă. Nu vreau să mă simt ca acasă. Acasă aș redeveni ușor leneșă și neatentă. 

Mi-am luat o farfurie de portocale, una de curmale, ceai de mentă, dulceață de lămâie și halva clasică. Le voi încerca și pe cele cu fistic sau migdale, în lunile ce vin. Mere, singura mare absență fructiferă din viața mea. Da, mărul e fructul sfrijit, aici, aruncat într-o cutie de rebut, dar cu o aromă puternică. În curțile oamenilor cresc portocali, nu meri, nici peri. Mărul m-a salvat mereu de o prea multă bucurie și de o infinită tristețe. L-am mâncat dimineața, pe stomacul gol, seara, înainte de culcare, și de două ori, cel puțin, între mese. O nevoie organică și un aliat sigur. Dacă îmi voi pierde gustul pentru mere, dacă voi începe să tânjesc după alte fructe pe care le voi descoperi aici, înseamnă că eu sunt cealaltă. Ce caută ele pe masa incrustată cu frunze de palmier? Le simt complicitatea, au exact sentimentul de pasăre care a intrat de bunăvoie într-o cutie și încearcă să se acomodeze cu locul. Apoi explorează și caută ieșirea.

Merele sunt gândurile mele așezate frumos pe o tavă cu motive arăbești.

Posibil ca în acest spațiu gândurile și sentimentele să se materializeze în lucruri. Să-ți vezi frica întinsă pe jos și să nu ai cu ce o curăța. Să o sari în fiecare dimineață ca să nu ți se lipească de talpă și să lași urme peste tot. Să-ți vezi bucuria într-un copăcel crescut printre ziduri, nesocotit de nimeni un pericol pentru surparea peretelui. Să-ți vezi tristețea în planta năpădită de iarbă din ghiveciul plin cu apă care îneacă tot ce e viu.

Excesul, surplusul ucid.