Molime și literatură

La începutul anului, când tocmai ne aduceam aminte de Albert Camus, de la a cărui moarte brutală și absurdă, așa cum sunt de obicei morțile timpurii (9 ianuarie 1960, la doar 46 de ani), se împliniseră 60 de ierni, ne-a lovit pe toți știrea unui nou focar viral agresiv, izbucnit la Wuhan, în China.

Pe măsură ce zilele treceau, știrile deveneau din ce în ce mai alarmante și proporțiile dezastrului anunțat luau dimensiuni apocaliptice, așa cum se mai întâmplase și altădată în cazul SARS, Ebola, H1N1 și toate celelalte boli pentru care nu există sau nu exista la momentul respectiv niciun leac. În momentul în care scriu, știrile continuă să vină la fel de alarmante, numărul victimelor produse de noul virus crescând pe zi ce trece și părând să nu se oprească în curând. Și atunci mintea conectată atât la fluxul de știri contemporan, cât și la tradiția culturală în care s-a format, nu putea să nu facă legătura automat și să nu se gândească la celebra ciumă camusiană.

În reputatul său roman, Ciuma (1947), Albert Camus descrie momentul în care orașul algerian Oran este cuprins, treptat, de teribilul flagel, care aduce durere și frică, disperare și moarte. Dar scoate la lumină și resursele de umanitate, de sacrificiu, de dedicație și solidaritate a unora dintre muritori, precum doctorul Bernard Rieux, misteriosul vilegiaturist Jean Tarrou sau jurnalistul Raymond Rambert.

Scrierea lui Camus a fost interpretată ca o alegorie a fascizării societății și a rezistenței împotriva acesteia, așa cum se va întâmpla și cu rinocerizarea din piesa la fel de celebră a lui Eugène Ionesco.

O criză morală, o criză ontologică și chiar una metafizică se traduc în cele din urmă într-o criză fiziologică. Toate măsurile sunt fie insuficiente, fie tardive. Și toată tragedia pare a se întâmpla mai ales din neatenție.

Întâi sunt ignorate morțile șobolanilor care, nu se știe cum și de unde, invadează orașul, parcă doar pentru a muri acolo, apoi sunt bagatelizate primele victime umane și potențialul de răspândire a bolii. În cele din urmă se încearcă minimalizarea și mușamalizarea oficială a fenomenului, iar când în sfârșit toată lumea acceptă că situația este gravă, deja e prea târziu, boala se instalase confortabil în cetate și se răspândea nestingherită.

Astfel, primele măsuri sunt insuficiente și aproape inutile, iar primele doze de vaccin ajung târziu și în număr mult prea mic. Izolarea orașului în carantină nu aduce decât și mai multă disperare, frustrare și un sentiment de abandon printre locuitorii amenințați de boala mortală.

În romanul camusian, epidemia are mai multe semnificații și îndeplinește mai multe funcții. Pe de-o parte, ea conține acel sens metaforic, al unei maladii (sociale, politice, ideologice etc.) care infestează o comunitate și face ravagii. Dar este și un avertisment pentru indivizi să nu-și piardă atenția lucidă, să vegheze permanent și să ia măsuri rapid încă de la primele simptome ale bolii. Pe de altă parte, molima are și un sens concret, de hârtie de turnesol pentru umanitate, pentru modul în care indivizii cei mai banali și mai conformiști în aparență activează resurse de umanitarism și solidaritate atunci când situația devine una realmente gravă. De asemenea, funcția bolii este una a descoperirii de sine, o cale desigur tragică de autocunoaștere și de construire a comunității. Tocmai atunci când credem că sfârșitul umanității e aproape – așa cum se întâmplă acum, cu avertismentele climatice –, oamenii par să ne surprindă și să reușească să-și depășească limitele și să-și învingă propria natură pasivă. Cel puțin, asta ne transmite Camus: oricât de absurdă este viața, oricât de multe sau teribile sunt încercările prin care suntem nevoiți să trecem, indiferent de cauze, avem resurse să ne opunem, să luptăm, să învingem.

Însă tot Camus ne avertizează, în finalul romanului său, că aceste victorii sunt doar temporare, nimic nu este definitiv, nicio situație nu rămâne permanentă. Amenințarea, fie ea una concretă, fizică, fie una abstractă, ideatică, de care oamenii nu sunt conștienți sau pe care preferă să o ignore este reală și se poate materializa oricând, atunci și acolo unde condițiile vor fi propice:

„Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau din oraș, Rieux își amintea că această veselie este mereu amenințată. Căci el știa un lucru pe care această mulțime cuprinsă de bucurie îl ignora și care poate fi citit în cărți, că bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, că el poate să stea zeci de ani adormit în mobile și rufărie, că el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și că poate să vină o zi când, spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”

Iar în lumea complexă și atât de interconectată în care trăim, bolile sunt și ele multiple și uneori bine camuflate, invizibile unei priviri superficiale, dar cu atât mai periculoase și invazive.

Mihai ENE

Este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și scriitor (poezie, proză, eseistică și critică literară). Cărți: Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru), versuri (2004), Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european (studiu, 2011); Jocurile Thaliei. Ipostaze ale actului teatral (studiu, 2018). Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova.

Cristina Bogdan recomandă

Une ethnologie de soi. Le temps sans âge de Marc Augé

Cartea săptămânii: Frații Karamazov

Frații Karamazov

Recomandările noastre

Cineva ar putea interveni cu informații istorice despre fenicieni, dominația romană, a vandalilor sau a bizantinilor...

Lia FAUR

Cristi PUIU - premiat la Festivalul de la Berlin 2020, pentru „Malmkrog”.

Cel mai bun regizor la secțiunea „Encounters”.

Doina Ruști, Bianca Burța-Cernat și Anca Șurian Caproș, enumerând 8 motive

Recomandarea lui Răzvan ȚUPA

Copyright © optmotive.ro