Ce simțim atunci când vedem două mâini împreunate în rugăciune? Ce gânduri ne trec prin minte atunci când urmărim conturul fin, abia schițat al degetelor care ne dau impresia că se prelungesc până la cer? Ce ecouri aduce cu sine conceptul de rugăciune, înfățișat într-o atât de obișnuită schiță? Smerenie? Poate. Remușcare? E posibil. Umilință? Cu siguranță.

Dar mai este ceva, mai presus de imaginea redusă la esență a credinciosului cucernic care se roagă. Mai este ceva, pe lângă atmosfera ușor mistică de comuniune a omului cu Divinitatea. Mai este admirație, multă admirație.

Având în minte binecunoscuta schișă a lui Albrecht Dürer, "Mâini care se roagă. Studiu al Mâinilor unui Apostol", ca privitori, ne întrebăm uimiți cum de am putut, cu doar câteva clipe în urmă, să credem că este vorba despre o simplă schiță a unor mâini care se roagă. Suntem tot noi cei care observăm acum, în jocul de lumini și umbre de pe fondul bleu, perfecțiunea născută tocmai din imperfecțiune. Mâinile nu sunt idealizate. Nu sunt nici măcar cosmetizate. Ceea ce vedem sau mai bine zis, admirăm, sunt două mâini noduroase, ușor butucănoase, cu venele mai mult decât proeminente, care ar putea fi mâinile oricărui muncitor care tocmai a lăsat sapa din mână. Sau pot fi mâinile noastre, ale oricăruia dintre noi.

Indiferent de ceea ce pot fi, știm sigur, din reprezentare, ceea ce nu sunt. Nu sunt mâinile unui tânăr. Nu sunt niște mâini fragede, aflate la început de drum. Nu sunt niște mâini îngrijite excesiv și nu sunt, cu siguranță, niște mâini ornate de podoabe. Cel puțin, nu de niște podoabe fizice, de tipul giuvaierurilor. Ornamentul acestor purtătoare de numeroși ani de viață și de numeroase zbârcituri este simbolic și îl identificăm tocmai datorită contextului în care au fost surprinse aceste mâini. Asistăm, prin ele, la unul dintre cele mai tainice momente din viața unui om: momentul de rugăciune, în care un om, muritor, păcătos, evanescent, probabil orgolios, mâncat de slăbiciuni se rușinează de fiecare dintre aceste lipsuri și invocă puterea divină. O cheamă asupra lui pentru a-I vorbi, așteptând apoi din parte-I binecuvântarea și momentele binevenite de liniște sufletească.

Mai stăm noi oare să ne gândim dacă este vorba despre un om bătrân sau foarte bătrân? Dacă este un cizmar, un soldat, un preot sau chiar un... apostol? Nu, nu mai este loc de așa ceva. Mintea noastră este deja copleșită de un asemenea talent exprimat prin ceva atât de simplu. Fără culoare, fără tușe îngroșate. Fără limite și chiar fără încadrare. Să nu omitem un detaliu esențial: mâinile schițate nu aparțin vreunui corp anume. Așa cum observăm, ele nu sunt atașate niciunei figuri. Nu au nici măcar brațe, ca să nu mai vorbim despre vreun chip. Asta pentru că nu este nevoie de toate aceste artificii picturale. Nici Divinitatea ce determină întregul context artistic dat nu este creionată în vreun fel, dar asta nu ne împiedică să ne dăm seama ce privim în schiță, care este mesajul transmis de ea: Atunci când se roagă, omul, asemenea Creatorului pe care Îl invocă, nu are nevoie de un chip anume. Chipul lui temporar, unicul necesar, este smerenia dată de puterea credinței.