În copilărie aveam un idol.

Unchiul Tănăsel.

El era... Pictorul! Așa, un fel de cehovian...

Nu degeaba, când eram întrebat ce vreau să mă fac atunci când o să fiu mare, spuneam, umflându-mi pieptul, cu sau fără cravate de șoim al patriei sau de pionier:

— Pictor!

Și zău dacă știam prea multe despre pictori, pictură pe atunci!

În primii ani ai... vieții locuiam într-o casă astăzi demolată, pe Focșani, nr. 21, din eternul Galați! O stradă destul de departe de fluviu (9 min – 4,2 km), prin DN2B/E584/E87, anunță Google Maps), pe care se mai afla și o stație de ambulanțe. "Salvarea!"

Într-o încăpere erau îngrămădite mobile vechi, cutii, damigene, sticle goale-pline, butoiașe cu gaz, benzină, lămpi... Erau câteva gemulețe înspre nord, înlocuite treptat cu bucăți de tablă... Acolo țineam și cloșca.

Umezeală, mucegai, lemn putrezit. În sufletul verii, praf, mult praf!

Pe peretele dinspre vest era un tablou, c-un peisaj, apus sau răsărit de soare. Probabil era făcut de unchi. Cu ochii copilului și mintea de pe urmă, privind la culoarea fistichie ce se regăsea printre celelalte, deși atunci nu îi găseam "numele" (pentru mine înghețata de fistic exista, era printre preferate, dar habar n-aveam ce-i fisticul!), am declarat, precum țăranul cu girafa: așa ceva nu există!

Mai târziu, prin adolescență, probabil, am văzut un răsărit cam ca în pictură. Nu mai știu nimic despre acel tablou, se prea poate să fi dispărut când a fost demolată toată casa... Unchiul este bine, are peste 80 de ani, am aflat că a fost vitrinier, se mândrește, la o vorbă, cu împodobirea magazinului MODERN, universalul gălățean, când a fost inaugurat! Unchiul a fost și mai este, oarecum fistichiul familiei: și cânta, de pildă, O sole mio! Sau Valenciaaaa!!! La câte o petrecere, dar și pe scenă! A fost sau este măcar o dovadă: o fotografie cu el, ținând la mâna dreaptă, cu un beteșug din naștere, o paletă de culori și în cealaltă mână o pensulă, în fața unui microfon... Da, și evident, picta! Multe reproduceri, după Turner, Aivazovski, multe țigănci, îngerași... Avea apartamentul plin de astfel de lucrări...

Probabil pata aceea de cer fistichiu mi-a născut sufletul de cuvinte, poate și simțul critic. Cert este că nu am văzut niciun amurg care să aibă "în dotare" acea culoare!

P.S. La nici 24 de ore după ce-am scris acestea, văd o postare a fotografului Simona Andrei, o captură recentă. Pentru câteva momente, am fost în același timp acea imagine, dar și tabloul acela pierdut.

Unde mai era omul?