OPTm
nr.crt.

Chindie

Când i-a cerut voie să plece, mama s-a mirat. Cătălin avea 18 ani și niciodată nu dăduse semne că s-ar fi văzut cu vreo fată, că are o iubită sau măcar vreuna pe care o place, un crush, chiar și fără să existe reciprocitate. E drept că mai ieșea cu ceilalți tineri din sat seara, să fure porumb și să-l mânce copt, sau să spargă la semințe sărate stinse cu bere, dar întotdeauna acolo, în capătul lor de sat. Și ea îi știa pe toți cu care se întâlnea, chit că mai veneau unii de la Băcănușa, de pe Valea Rece, de la Întâlnituri. Bădislava nu e un sat chiar așa mare, nu-s atâția copii ca să nu-i cunoască pe toți, ea, care de 20 de ani venise aici și nu mai plecase.

Și totuși s-a întâmplat. La început nu și-a dat seama de ce. Spusese doar că se duce să joace un biliard la Domnești, cu niște colegi de liceu. Deja asta ar fi trebuit să-i dea de bănuit. Cătălin nu ieșea niciodată cu colegii lui de la „Forestier" și nici nu-i făcea plăcere să vorbească despre ei. De unde dorința asta bruscă să se întâlnească?

Sâmbătă seara s-a spălat, așa cum făceau în fiecare săptămână, apoi a mers să se culce. Nu i-a cerut bani. Nici nu i-ar fi dat. N-avea de unde. Ea știa asta și el știa asta. Du-te mă și-n Palestina, părea să spună, fără cuvinte, atitudinea ei. Câtă vreme nu-mi ceri bani, din partea mea n-ai decât să te duci și-n Palestina dacă ai chef. Ești mare, ești responsabil de viața ta. Nu mai ești copil să te schimb la cur. Dacă vrei să faci chestii, dacă vrei să cumperi haine, bere sau să dai banii pe distracții, n-ai decât. Dar fă-o din banii tăi, din munca ta, nu veni la mine că eu n-am de unde.

Abia a doua zi dimineață, duminică, a început să simtă că nu de asta pleca el la Domnești. S-a aranjat mai mult decât de obicei, s-a pieptănat, și-a luat hainele bune, s-a dat cu șprei care ținea loc și de deodorant, și de parfum. În timp ce se privea în oglindă, Cătălin nu și-a putut stăpâni o strângere de inimă. Ar fi vrut să aibă un parfum, un parfum din ăla adevărat, dar era prea scump, nu l-ar fi lăsat inima să dea atâția bani pe el. Chiar și hainele cele mai bune erau cumpărate la mâna a doua din târg de la Domnești, dar alese din cele mai scumpe și mai bine întreținute, și totuși picau rău pe el. Erau prea lălâi, prea strâmte, prea roase. Se simțea un impostor, ca atunci când iei țăranul de pe câmp, îl îmbraci într-un costum strâmt și îl trimiți la cel mai scump restaurant din județ. Hainele îl vor incomoda, o să-și ascundă, cu frică, unghiile murdare și mâinile ridate care l-ar vădi că nu e cine vrea să pară, ci e cine a fost dintotdeauna și că nu poate fi altcineva nici măcar atunci, la o ocazie specială, timp de 2-3 ore. Nu poți să ieși din tine. Îți schimbi hainele, îți schimbi pielea, dar porți în continuare cu tine viața pe care ai trăit-o. Și nu poți sta drept când greutatea ei te îndoaie. Sau poți, prefăcându-te, căznindu-te, dar n-o să convingi pe nimeni. Oasele curbate nu se îndreaptă la comandă.

Mama s-a bucurat însă. Se speriase puțin și l-ar fi luat la rost: ce faci măi băiete, ce stai așa închis în tine, cu cine umbli tu? Nu vezi că nu mai ești copil, de-acum ești deja flăcău, începe să îți mijească tuleiele bărbii. Mai ieși și tu prin lume, mai distrează-te, mai umblă cu lume (cu fete adică, acolo bătea apropoul), nu sta așa pustnic, sălbăticit ca un măr pădureț. Trec anii pe lângă tine și acum ești tânăr, acum sunt cei mai frumoși ani, trebuie să te bucuri și tu de viață. Dup-aia te însori, faci copii, trebuie să-i crești, să aduci bani în casă, ajungi bătrân înainte de vreme ca mine.

Dar n-ar fi cutezat s-o facă. Știa de ce e așa. Crescuse strâmb, nu fizic, dar ca suflet, slab și plin de cicatrici, cu o claie de păr ondulat în cap și haine care curgeau de pe el. Nici ea nu-l ajutase prea mult. Nu-l învățase nimeni să aibă grijă de el, să se îmbrace bine, să fie mai sociabil. De la ei, de la părinți, învățase doar să muncească. Nici ei nu știau, de fapt, mai multe. Erau la fel de prost îmbrăcați, la fel de îndoiți de muncă, la fel de săraci. Cum ar fi putut băiatul lor să fie altfel? Poate din creangă de măr să iasă piersic? Vezi bine că nu. Munceau toți și munceau degeaba, Cooperativa Munca în Zadar, băteau pasul pe loc, îmbătrâneau, și cu trecerea anilor erau și mai bolnavi, și mai posaci, și mai nepăsători. La ce bun să mai facem efortul să avem grijă de noi? Suntem bătrâni, dacă n-am făcut-o până acum, de-acum nu ne mai e de niciun folos. Cine să ne vază? Avem pe cineva de impresionat? Oamenii ne știu așa cum suntem, s-au învățat cu noi. Și noi ne-am învățat cu noi. Am fost la un moment dat și noi tineri, furioși pe lume, pe viață, pe soartă, pe trupurile noastre noduroase, apoi ne-am împăcat și am îmbătrânit împreună. Noi și trupurile, noi și soarta. Nu ne trebuie mai mult, nu ne trebuie altceva.

Da, dar uite că lui Cătălin i-ar fi trebuit să știe cum să se arate într-o lumină mai bună. Să vadă că lumea e mai mare decât satul lui, decât Domneștiul, decât Piteștiul care era pentru el culmea bogăției și a civilizației pentru că mai departe nu mersese niciodată. Ar fi întrezărit poate și posibilitatea unei vieți mai bune pentru el, a faptului că poate mai mult, că poți face și altceva decât muncitor cu brațele și caii sau pe bandă, în uzină. Și ar fi avut mai multă tragere de inimă să învețe, să ia bacul, pentru că nu era prost, nu era nici leneș, dar nu vedea posibilitatea unui alt continent. Oceanul e imens, cum o să-l străbați tu, mic și sărac? Stai pe mal, rămâi la tine-n sat, fă ce știi și uită visurile tale. Îl condamnaseră ei să le repete viața plină de griji și de certuri sau se condamnase singur? Și dacă vina era a lor, ce mai puteau face? Nu știau ce să facă. E mai bine să crezi că fiecare om are soarta lui și ce i-e scris, în frunte i-e pus, ca să dormi mai liniștit noaptea. Ei dormeau bine noaptea, după rarele seri în care nu se certau.

Înflorise totuși o sămânță de speranță în sufletul ridat al mamei. Iată că toată nădejdea nu e pierdută pentru băiatul ei. Măcar pentru că trecuseră anii, crescuse, începeau să urle hormonii în el. Ce nu face omul, face soarta. Berzei chioare îi face Dumnezeu cuib. Așa credea ea și nu credea bine. Cătălin nici măcar nu îndrăznea să viseze la asta. Era prea jos. Nici măcar să se plimbe de mână cu o fată nu izbutise. Cum să visezi mai mult când nimeni nu te bagă în seamă, când fetele vorbesc cu tine ca să se râdă de tine? Mima indiferența și o mima bine. Se forțase să nu își dea voie să se gândească la asta, nici măcar să spere că se va întâmpla, într-o bună zi, așa ceva. Când nu reușea, se privea în oglindă. Privea casa, privea bătătura, și își venea în fire. Își amintea cine e și nou-găsitul realism îi ardea măruntaiele, dar îi și făcea bine. Își redescoperea lungul nasului.

Toate precauțiile au căzut când a intrat în vorbă cu Iulia. A adăugat-o pe Facebook fără să-și facă iluzii. Și totuși, o gămălie de speranță se încăpățâna să nu se lase înăbușită, ca pălămida care îți rănește mâinile, tragi de ea, o rupi, și totuși are rădăcini adânci, e greu de scos, dă din nou și te chinuie iar. Era din Domnești, dar nu se cunoșteau, ea era la liceu la Pitești. Spre surprinderea lui, i-a răspuns mesajelor. Îl băga în seamă, vorbea cu el, nu era nevoit să-i scoată din gură răspunsurile cu cleștele. S-a frecat la ochi. Iulia arăta bine, mult peste nivelul lui de îndrăzneală. Nu găsea nicio explicație logică. De ce ar fi stat ea de vorbă cu unul ca el, ea care cu siguranță nu ducea lipsă de atenție și ar fi putut să iasă cu băieți mult mai ok ca el? Așa că a tras de timp. Au vorbit multe zile până să stabilească că se vor întâlni în acea duminică la un suc în Domnești.

Din Bădislava în Domnești pleacă doar o mașină duminica, dimineața la 8, și se întoarce la 6 seara. Distanța nu e așa mare, ca la 10 km. Ar fi mers cu bicicleta, dar nu voia să pară că e sărac. Stabiliseră să se întâlnească la 12, așa că până atunci a mers la slujbă, la biserică, și s-a învârtit prin târg. A mâncat niște covrigi optați, apoi, la 12 fără un sfert, era pe bancă, în fața căminului cultural. Își făcuse în minte planul și-l repetase de zeci de ori, sperând că îl va respecta. Întâi, de cum avea s-o vadă, o să zâmbească larg, ca semn că se bucură că o întâlnește în sfârșit. Și nu va fi un zâmbet fals, ci unul sincer și larg, pentru că era foarte entuziasmat că e acolo, la prima lui întâlnire, alături de o fată atât de frumoasă. Apoi o va pupa pe obraji ca să existe un contact fizic între ei. Dup-aceea îi va da buchetul de flori și bomboanele, pentru că așa e frumos, așa trebuie, nu e un necioplit, nu e un zgârcit, și ea le merită. Îi va spune că ea e mai frumoasă decât florile, dar nu a știut ce altceva mai bun să-i ofere. Apoi vor merge la terasa din centru, vor vorbi și poate, la sfârșit, se vor ține de mână. La urmă va pleca acasă, fericit și beat de iubire.

Spera că va veni repede, pentru că ardea de nerăbdare. Știa că ea nu va sosi la oră fixă. Va întârzia 15 minute, hai juma' de oră, și se va scuza că a stat să se aranjeze pentru el. El nu se va supăra, va înțelege, o va complimenta pentru cum s-a îmbrăcat, cum s-a machiat. Important e că e acolo.

Da, dar ea nu era acolo. Nici la fix, nici după un sfert de oră, nici după jumătate de oră. Cătălin a început să se îngrijoreze. Se temea că florile se vor ofili și va face impresie proastă. Îi ceruse numărul, pentru puțin probabila situație în care nu vor reuși să se întâlnească în același loc, sau să se recunoască, dar n-a îndrăznit să o sune. Abia după o oră, mai mult de frica penibilului și de oamenii care-l priveau ciudat, ferchezuit, singur pe bancă și cu florile lângă el de atâta vreme, a sunat. Nu i-a răspuns.

Scenariile urlau în mintea-i. A verificat mesajele. Da, azi la 12 stabiliseră să se vadă. Nu, n-avea de ce să nu fi ajuns deja, stătea în Domnești și Domneștiul nu e decât un sat mai mare, un târg, îl străbați în jumătate de oră la pas dintr-un capăt în celălalt. Avea o problemă și din cauza asta? Dar de ce nu l-a anunțat? Și gândul, pe care a încercat din răsputeri să-l evite, că de fapt nu a mai vrut să se vadă cu el. S-a jucat cu el, așa sunt unele fete, atât de pline de superbia lor, că le place să se joace cu inimile celor ca el, naivi, proști și săraci. Era suficient de realist ca să-și dea seama că asta e explicația cea mai plauzibilă. Se întinsese mai mult decât îl ținea plapuma. Țintise prea sus. Cum ar fi putut ea, o fată atât de atrăgătoare, să iasă cu unul ca el? Cum fusese atât de naiv să creadă că poate avea o șansă cu ea? Ciudat, chinul nu venea din această nou materializată realizare, ci din refuz. Și ce dacă era sărac? Și ce dacă era vai de capul lui? E un motiv suficient ca să-ți bați joc de om? Cum să fie, nu poate fi. Nici în cazul lui, nici în cazul altuia. Niciodată.

Cu capul în palme, cufundat în gânduri, n-a băgat de seamă când a apărut grupul de băieți. Au coborât dintr-o mașină cu muzica în blană. Păreau mai mari, erau cu siguranță mai bine îmbrăcați ca el și se complimentau înjurându-se și invitându-se reciproc la felații. S-au apropiat filmându-l cu telefonul.

— Tu ești mă Cătălin de la Bădislava?

A confirmat cu o mișcare de cap, surprins că necunoscuții ăștia îl bagă în seamă. Ce treabă aveau cu el?

— Și o aștepți pe Iulia, ai, futu-te-n gură de piticania dracului.

N-a mai schițat niciun gest. De unde știau?

— Băi limbricule, Iulia e femeia mea. Ar trebui să-ți rup capul acuma că te-ai dat la ea. Dar mi-e milă de tine. Te-a bătut destul soarta. În plus, ne-am distrat bine citind conversațiile voastre, toate tâmpeniile alea romantice pe care le debitai. Și la fel o să se distreze tot Domneștiul că acum avem și filmarea.

A înțeles. Era atât de mic, atât de inofensiv, că nu merita nici să-și strice pumnii pe el. Ar fi urlat de ciudă, ar fi sărit pe el, dar îi era frică. Avea dreptate. Era prea mic.

— Și ea știe? A fost pe mână cu voi?

— Da, clar. Eu am venit cu ideea, ea a fost cu execuția. Doar nu credeai că îndrăznește să facă așa ceva pe la spatele meu.

N-a avut nicio reacție. Și-a încleștat pumnii și și-a mușcat, pe ascuns, buza până la sânge ca să nu îi dea lacrimile. N-avea să le dea satisfacția asta. Atâta demnitate avea și el.

— Hai, dispari că mă deprimi.

A plecat fără să spună nimic. Unde să meargă? Era prea devreme pentru rată. S-a târât cu greu până în târg, cu florile și cutia de bomboane în mână. S-a învârtit de colo colo până când și-a dat seama că nu mâncase decât câțiva covrigi toată ziua. Ținuse de bani pentru întâlnire pentru că nu avea prea mulți. Acum nu mai avea de ce să țină de ei. A mâncat câțiva mici și a băut o bere. Îi tremurau mâinile, de furie, de rușine, și i-au clănțănit dinții pe halbă. Apoi s-a hotărât să nu mai aștepte rata, ci să plece pe jos. Nu mai voia să rămână nicio clipă acolo. I se părea că toate privirile râd pe ascuns de el, că toți au aflat de rușinea lui. Își amintea cu precizie de tot ce făcuse în acea zi, de toate locurile pe unde umblase, și toate se întunecaseră în mintea lui. Nu voia, mai ales, să se mai întâlnească cu vreunul dintre cei ce-l batjocoriseră.

Pe drum a mâncat bomboanele și parcă a mai prins ceva putere. Ar fi plâns, dar era prea ocupat să meargă. De-acum îl dureau picioarele, dar durerea îi făcea bine. Și-a dat seama că trebuie să scape de flori. Ar fi vrut să i le dea mamei, i-ar fi făcut o bucurie, ea nu primea niciodată flori, dar era prea riscant. L-ar fi luat la întrebări: cum a fost, cu ce ocazie flori, de unde bani, și nu voia să se dea de gol. Le-a lăsat sub o podișcă înfundată, în tubul plin de gunoaie. A știut numaidecât că nu va uita niciodată locul.

Când să facă dreapta de pe drumul județean pe ulița spre sat, s-a oprit. Nu putea să se întoarcă atât de devreme, nu putea să fie văzut în starea aia. Așa că a mers înainte, până la chindie. Era la câțiva kilometri de casă, mult trecut de ora 6, ora ratei. A ajuns înapoi întunecat de-a binelea. N-a îndrăznit să intre imediat în casă de teamă că va fi luat la întrebări de mama lui cea curioasă și că îl va simți. Întotdeauna își dădea seama ce simte, nu putea s-o mintă. A intrat cu frică. Părinții nu i-au dat prea multă importanță, ocupați cum erau cu certurile lor fără cap și fără coadă, fără început și fără sfârșit. Certurile alea nu rezolvau niciodată nimic, nu exista câștigător, nu existau concluzii. Le cunoștea de mic copil, ajunsese să ciulească urechile, să se sperie la fiecare vorbă spusă pe un ton mai ridicat, chiar și atunci când nu prevesteau nimic periculos. Îi era frică la fiecare cuvânt grăit cu voce mai tare decât de obicei că va izbucni din nou furtuna. Cel mai rău era când le auzea dimineața. Spaima îl însoțea toată ziua și nu putea să se liniștească, nici să doarmă, până nu îi știa pe amândoi adormiți, pentru că bomba putea să-i explodeze oricând în brațe.

I-a spus mamei că a fost bine, că au fost la biliard, apoi la un coleg unde s-au jucat Mortal Kombat 4 pe Play Station. Jocuri pe calculator adică. Da, a mâncat, a mâncat o șaormă în târg. A venit atât de târziu pentru că au rămas mai mult timp să se joace și l-a adus un coleg cu mașina. S-a forțat să zâmbească, să pară că a petrecut o zi frumoasă.

A mers apoi să doarmă sub pretextul că e obosit și că mâine trebuie să fie la liceu la prima oră. Nu l-au reținut. Nu de el le ardea lor acum. Nefericirea ta te umple și nu mai lasă loc să simți și suferința altuia. Știa că nu i-a convins, dar nu-i păsa. Își spusese bine povestea și scăpase mai ușor decât se temuse.

S-a aruncat în pat, prefăcându-se că doarme. Ar fi plâns cu lacrimi și cu jelit, dar nu și-a dat voie. Să plângă pentru o pizdă proastă? Era slab, un ratat, dar nu atât de slab cât să facă asta. Să-și plângă de milă? Ar fi făcut-o, dar asta i-ar fi confirmat că e un nimeni. În plus, l-ar fi auzit ai lui.

S-a liniștit târziu în noapte, mult după ora 12, când și-a dat seama ce trebuie să facă. „O să v-arăt eu vouă, futu-vă-n gură să vă fut! Nimeni n-o să mă mai umilească vreodată! Chit că mor cu voi de gât, dar tot vă dau muie cu ciocanul''. A adormit cu pumnii încleștați pe perna udă și caldă.

Andrei UNGUREANU

Născut pe 28 iunie 1992 în satul Valea Popii, județul Argeș, Andrei e doctorand, bursier al guvernului francez. A publicat volumul Povestiri și întâmplări din țara fumului, tema preferată fiind viața rurală contemporană. În prezent lucrează la un roman despre dezrădăcinare, imigrație și căutarea unui sens.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 17⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Scris atent, cu predispoziție evidentă pentru proza de observație și cu dialoguri bune, textul lui Andrei Ungureanu te cucerește printr-o nuanțare a faptelor, adăugate treptat, într-un tempo convingător.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Doina RUȘTI

Cele mai bune cărți, pe VOXA - în orice format

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Dragobete la Muzeul Literaturii

Oksana Zabuzhko, una dintre cele mai importante scriitoare contemporane din Ukraina, adună aici o serie de povestiri construite în cheie mitologizantă: nimic din ceea ce pare a fi realitatea iundubitabilă nu rămâne așa de-a lungul narațiunii. Volumul se găsește pe elefant.ro

 

Corbul negru de Vasyl Shklyar

 Yale University Press, 2021

 

Copyright © optmotive.ro