Cărțile scrise la persoana întâi pot fi derutante pentru orice cititor. În primul rând pentru că imediat ne trezim de partea celui care povestește, vrem, nu vrem, se produce apropierea asta care ne induce în eroare pentru că, de multe ori, ne imaginăm că e vorba despCre o autobiografie, când de fapt povestea e o ficțiune. E o provocare pentru orice scriitor să folosească persoana întâi când alege să prezinte un personaj cu totul diferit de el însuși.

Primul exemplu de carte scrisă la persoana întâi, dar care nu e nici pe departe o autobiografie, ar fi Binevoitoarele lui Jonathan Littell: aici ajungem să înțelegem un nazist pentru că ni se relatează evenimentele la persoana întâi și ni se dau explicații uneori emoționante. Un alt exemplu, de data asta amuzant, este povestirea lui Truman Capote: Punctul meu de vedere – suntem luați de mână și trași în tabăra tânărului profitor, deși chiar de la început el singur ne avertizează: puteți să mă credeți pe mine sau pe ele, treaba dumneavoastră, dar noi știm deja pe cine vrem să credem, și abia în final suntem treziți la realitate și înțelegem mai bine lucrurile.

Există autobiografii pure, în care autorul vrea doar să se deschidă și să vorbească despre el, dar există și cărți de ficțiune în care recunoaștem elemente autobiografice: cred că genul ăsta atrage foarte mult pentru că dă o enorm de mare libertate scriitorului să aprofundeze anumite momente din propria viață, dar și să se distanțeze oricât vrea.

O primă autobiografie la care mă gândesc este a lui Orhan Pamuk: Istanbul – este foarte serios documentată, el nu se limitează să-și depene amintirile din copilărie și adolescență, el vrea să creioneze în același timp portretul unui oraș, așa încât apelează la informații ale altor artiști, ca fotograful celebru Ara Güler sau poetul Gérard de Nerval. Cartea e valoroasă nu doar prin datele puse pe tavă, cât prin stil și prin felul subtil în care reușește să ne facă să simțim că ajungem să cunoaștem și să trăim în același oraș cu el. O altă autobiografie extrem de bună este a lui Gabriel García Márquez: A trăi pentru a-ți povesti viața – nu lasă semne de întrebare, nu lasă loc de imaginație, dar suntem acolo datorită felului în care se spune povestea: nu sunt doar fapte/evenimente, e vorba de importanța și de interpretarea pe care autorul le-o dă, e vorba de gândurile și de emoțiile lui, e vorba de momente ca acela în care doarme pe o bancă în parc și noi am vrea să putem face ceva. Tot autobiografie reprezintă și volumele lui Doris Lessing, cel mai bun fiind: Walking in the Shade, în care suntem prinși în plasa vieții ei, nu o judecăm pentru ce face, ci o înțelegem tocmai datorită onestității scrierii ei. De curând a apărut Dimineți la Café Rostand a lui Ismail Kadare: este tot un soi de autobiografie, în care autorul vorbește nu doar despre tinerețea lui, nu doar despre cafenea, cât despre cenzură, scriitori oprimați și destinul lor.

Dintre cărțile cu elemente autobiografice în care însă nu știm niciodată cât e realitate și cât ficțiune este Femei a lui Bukowski: citim pe prima pagină că e vorba de o ficțiune și că Henry Chinaski nu e Bukowski, dar știm că e totuși foarte aproape de el. Mai puțin ne interesează exactitatea faptelor, cât modul în care ne prezintă ce i se întâmplă.

Un roman cu accente autobiografice este și Miramar al lui Naghib Mahfuz, laureatul Nobelului în 1988: este tot o carte scrisă la persoana întâi, un imn închinat orașului Alexandria, după cum se și deschide: lăcaș al amintirilor înmuiate în miere și lacrimi. Nu știm de fapt dacă pe femeia din pensiune o chema chiar Mariana, dar putem să fim siguri de sentimentele pe care le încearcă scriitorul la revenirea în orașul iubit.

Niciuna dintre marile autobiografii nu rămâne la nivelul de consemnat fapte cotidiene, totdeauna autorul vrea să găsească o semnificație, să ajungă undeva mai departe, să înțeleagă ceva mai mult, să simtă ce-a simțit odată.

Există însă și altă categorie de autobiografii, mult diferită de ce-am spus până acum: cea a personalităților celebre, în care într-adevăr găsim tot ce vrem despre viața lor, dar atât. Așa sunt autobiografiile sportivilor ca André Agassi, Ronnie O'Sullivan, Zlatan Ibrahimović, ale actorilor/actrițelor, așa este și faimoasa autobiografie: Eu sunt Malala – ele toate au valoare prin prisma numelor deja cunoscute, chiar dacă nu au legătură cu literatura.