OPTm
nr.crt.

Cum să (re)învățăm libertatea

Am început anul 2021 citind eseul lui Bernard-Henry Lévy (Acest virus care ne smintește, Editura Act și Politon), scris în prima jumătate a anului 2020 și am sfârșit același 2021 cu Franța împotriva roboților (Tracus Arte), de Georges Bernanos, apărut în traducere românească (Mădălina Ghiu) tot în 2021. Uimitor este că eseul-manifest al lui Bernanos pare mai actual decât al lui Lévy, deși e scris la finalul unui an de mare turnură din secolul trecut, 1944 (apare în 1947). Acest paradox se poate explica în multiple moduri, inclusiv prin decăderea generalizată a libertăților individuale pe întreg parcursul secolului XX, o idee pe care Bernanos insistă destul de mult, cu toate că se referă doar la perioada 1914-1944. Azi este un proces cu care ne-am obișnuit atât de mult, încât nu îl mai percepem sau îl considerăm o stare firească, naturală.

Prin comparație cu discursul dominant, în special mediatic, care a exclus mereu problema sacrificării evidente a libertăților individului pe întreg parcursul pandemiei, sub diverse pretexte ambalate sub forma unor precepte sacrosancte, ascunzând de fapt o proastă gestionare a crizei sanitare, textul lui Lévy pare curajos, chiar dacă nici în cazul său ideea de libertate nu mai dobândește centralitatea avută în textul lui Bernanos.

Pentru cine a fost mai degrabă afectat de pierderea rapidă a libertăților în acest interval problematic survenit după martie 2020 decât de amenințarea morții, textul lui Bernanos oferă răspunsuri la care nu ne-am mai gândit de la o vreme încoace, tocmai pentru că nu ne-am pus suficiente întrebări despre libertate, zilnic bulversați de discursul panicard, isteric al presei și televiziunilor, la unison pe întreg mapamondul. Un discurs suspect de unitar, care a pus mereu între paranteze tocmai ceea ce era mai frapant: de la o zi la alta, aparent imprevizibil, cetățeanul global se trezea privat de drepturi, întâi dreptul la liberă circulație, apoi, ca un apogeu, dreptul de a dispune de propriul corp (dreptul de a-și da consimțământul pentru o intervenție medicală).

Tocmai acest discurs al presei a avut efectul de a ne închide în prezent, de a bloca orice comparații cu ceea ce nu i-a convenit, de a sugera mereu analogiile care justificau deciziile prezentului (gripa spaniolă din 1918 sau alte episoade cu epidemii care au decimat umanitatea și nu pandemia din 2009, trecută fără măsuri abuzive, fără închiderea universităților, școlilor, teatrelor, cinematografelor etc.). Pentru cetățeanul statului global, fără probleme de sănătate, marea amenințare a fost un alt tip de virus, vizând întregul spectru politic și social, virusul totalitar. Dar despre omul sănătos nu s-a prea vorbit. Și nici despre totalitarism. Au fost și excepții, așa cum este textul lui Ștefan Borbély din 1 mai 2020, În afara timpului din revista Familia", care puncta foarte precis sursa instituțională a acestor măsuri abuzive, precum și ideea autorităților de a institui un soi de bizară buclă temporală, începând din martie 2020, soldată, așa cum s-a văzut de atunci încoace, cu o serie de alte suspendări ale activităților, drepturilor și obișnuințelor democratice ale unei întregi societăți. În linia lui Giorgio Agamben din textul Medicine as Religion, dar precedându-l, oferind și exemple precise, Ștefan Borbély avansa supoziția, între timp confirmată de datele acestor doi ani, că diferitele măsuri autoritare, neconstituționale – la care deja am asistat – urmau să fie ambalate în decizii medicale.

Desigur, pentru o mare parte din intelectualitatea mainstream, preocupările au fost cu totul altele. Mulți dintre intelectualii de vază ai acestei țări sau ai acestui sat global, intelectuali de la care am fi avut alte pretenții, au fost mai preocupați cu alte subiecte, precum respectarea corectitudinii politice sau chiar zeflemisirea celor sceptici la adresa modului de reprezentare mediatică a evenimentelor curente, intelectuali surzi și orbi față de fenomenul deosebit de grav de sub ochii lor (un celebru exemplu ar fi Noam Chomsky, total obtuz față de abuzurile prezentului). Acestora pare să li se adreseze mereu Bernanos, punctând sursa elementară a orbirii generalizate:

„Capitaliști, fasciști, marxiști, toți acești oameni se aseamănă. Unii neagă libertatea, alții se prefac că mai cred în ea, dar, din păcate, dacă cred sau nu, asta nu are o prea mare importanță atât timp cât nu știu ce să facă cu ea. Păcat! Omenirea riscă să-și piardă libertatea, să și-o piardă definitiv, din pricina faptului că nu mai știe să se folosească de ea... Aș vrea, numai pentru câteva minute, să pot deține controlul asupra tuturor posturilor de radio de pe planetă, pentru a le spune oamenilor doar atât: «Fiți atenți! Aveți mare grijă! Libertatea e aici, la marginea drumului, dar treceți pe lângă ea fără să-i aruncați vreo privire; nimeni nu recunoaște acest instrument sacru, imensa orgă când furtunoasă, când tandră. Ei vă fac să credeți că este scoasă din uz. Nu-i credeți! Dacă doar atingeți cu vârful degetelor claviatura magică, vocea ei sublimă va inunda din nou planeta... Ah! Nu așteptați prea mult timp, nu lăsați prea mult magnifica mașinărie în bătaia vântului, a ploii, la cheremul trecătorilor! Și mai presus de toate, nu o dați pe mâna mecanicilor, a specialiștilor, a acordorilor, care vă vor convinge că are nevoie de revizii și trebuie demontată. O vor demonta până la ultima piesă, dar n-o vor mai monta la loc niciodată!»"(p.27)

Explicația pentru dizolvarea atât de rapidă a unor drepturi garantate de Constituție și care au funcționat, de bine de rău, în ultimii treizeci de ani, o oferă tot Bernanos: noțiunea de libertate cuprinde o serie de libertăți concrete, și, negând una, se prăbușesc pe rând fiecare, iar apoi întregul edificiu, oricum fragil. Bernanos oferă multiple explicații pentru această continuă eroziune a noțiunii de libertate: dominația tehnicii ocupă un loc de frunte, dar și apariția omului nou, creația secolului XX, omul obsedat de ordine, lege, regulamente, care nu simte constrângerile ca fiind problematice din principiu, ci este mult mai înspăimântat de proliferarea dezordinii, poate chiar de nesupunerea altora. O idee a cărei valabilitate a fost testată și de prezenta criză sanitaro-socială. În prima lună a pandemiei am fost chiar eu martorul unei scene emblematice: eram într-un mall, aproape de agentul de pază, când a apărut o doamnă scandalizată, revoltată că lumea nu poartă mască, ba chiar îndrăznesc să strănute și să tușească, i se părea ei, ostentativ. Doamna îi cerea agentului de pază să cheme degrabă poliția, să nu rămână impasibil la astfel de gesturi impardonabile de nesupunere civică, de iresponsabilitate etc...

Iată cât de departe suntem de dezideratul lui Bernanos, și anume necesitatea ca fiecare să nu se gândească doar la libertatea proprie, ci mai ales la libertatea celorlalți („Cine apără doar propria libertate de gândire, este deja dispus să trădeze" – p.25). Scena la care am asistat ar putea confirma și concluzia lui Bernanos din capitolul 6: materia umană a sărăcit enorm, parcă în paralel cu progresul tehnic, de la 1789 la 1914, apoi la 1939 și, am adăuga noi, 2020. Scriind la finalul celei mai mari catastrofe umanitare din secolul XX, când omenirea părea să-și scrie actul final de abdicare de la orice principii umaniste, Bernanos constată apariția unui tip nou de individ, omul totalitar, creație a societății moderne, dar mai ales a războiului total. Caracteristicile acestei noi specii de oameni au fost scoase la iveală cât se poate de clar de acești doi ani pandemici: sunt oameni „ușor de dirijat, împăcați cu ideea de a nu înțelege nimic, de a nu încerca să înțeleagă, raționali și sceptici în aparență, dar cumplit de stânjeniți în raport cu libertățile din viața civilă de care s-au dezvățat o dată pentru totdeauna" (p.62).

Trecerea de la democrație la totalitarism este oricând posibilă tot datorită acestui „tip de oameni capabili de toate formele de supunere și de violență, trecând indiferenți unii pe lângă alții, un tip de oameni din care Totalitarismul extrage la întâmplare mulțimile de gură-cască în uniformă pentru ceremonialul său religios, animalele inteligente și feroce pentru poliția sa și călăii pentru lagărele sale de concentrare" (p.63).

Cealaltă dimensiune a explicației se referă desigur la impactul revoluției tehnologice hiperaccelerate asupra noastră și a libertăților noastre, iar aici eseul lui Bernanos devine și mai actual: invazia Mașinii din secolul XVIII a produs o mutație radicală, total neașteptată, față de întreg trecutul umanității. Tragedia, spune Bernanos, este că omul nu se mai poate adapta acestui ritm tot mai accelerat al progresului tehnic, decât aparent, aș adăuga eu, prin infantila goană după ultimele versiuni apărute ale aparatelor care ne înconjoară. Civilizația modernă, spune Bernanos, este o „conspirație universală împotriva oricărui tip de viață interioară" (p.74). Afirmând că problema apare odată cu multiplicarea fabuloasă a Mașinii, Bernanos îl anticipează pe Jean Baudrillard, gânditor important pentru filosofia relației dintre om și tehnică, dar neglijat azi. Ca și Baudrillard, Bernanos subliniază trecerea de la calitate la cantitate, spre noua Paradigmă, supusă tiraniei Numărului: „Tirania abjectă a Numărului este o infecție lentă care niciodată nu a provocat febră. Numărul a creat o societate după chipul lui, o societate de ființe care nu sunt la fel, dar seamănă între ele și pot fi identificate doar după amprentele lor digitale. E o nebunie să încredințezi Numărului paza Libertății." (p.97). Consecința dominației tehnicii este și imposibilitatea revoltei, a oricăror răspunsuri critice. Să ne amintim doar de frenezia digitalizării cu care a început noua perioadă, dar și anatemizarea celor care ar fi schițat un minim gest de rezistență, de circumspecție la adresa necesității digitalizării totale: unicul dușman al Statului tehnic este tocmai omul care crede în altceva decât în tehnică (p.106).

În concluzie, aș reaminti premisa cu care Bernanos deschide al său eseu-manifest-apel: „O lume cucerită de Tehnică își pierde Libertatea" (p.15). Aserțiunea încă mai părea exagerată în 2019, înainte de celebrul virus. Azi, când nu mai contează atât virusul, cât faptul că ne-am amintit sau nu să ne luăm telefonul inteligent cu noi când ieșim din casă, pentru că fără el și fără aplicația celebră nu putem intra în destule locuri dintr-un oraș, afirmația este cât se poate de tragică și adevărată. Rămâne de văzut dacă ne vom resemna cu o astfel de situație („un spirit nu poate rămâne liber decât cu prețul unui efort continuu").

Andrei SIMUȚ

Andrei Simuț (n.1981) este lector la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în literatură comparată, cu o teză despre romanul apocaliptic după 1945. A publicat Literatura traumei (eseu) și romanul Calvarium (2009), precum și numeroase articole, studii și cronici în reviste românești sau străine. Premiul revistei România literară pentru debut, 2007.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 17⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Scris atent, cu predispoziție evidentă pentru proza de observație și cu dialoguri bune, textul lui Andrei Ungureanu te cucerește printr-o nuanțare a faptelor, adăugate treptat, într-un tempo convingător.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Doina RUȘTI

Cele mai bune cărți, pe VOXA - în orice format

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Dragobete la Muzeul Literaturii

Oksana Zabuzhko, una dintre cele mai importante scriitoare contemporane din Ukraina, adună aici o serie de povestiri construite în cheie mitologizantă: nimic din ceea ce pare a fi realitatea iundubitabilă nu rămâne așa de-a lungul narațiunii. Volumul se găsește pe elefant.ro

 

Corbul negru de Vasyl Shklyar

 Yale University Press, 2021

 

Copyright © optmotive.ro