Noul tip de cultură la care mă voi referi în cele ce urmează admite un început abrupt, așa că voi păși sinuos în afara convenției.

Despre oamenii care ne calcă indiferenți la metrou, grăbiți să prindă loc în îmbulzeala dinăuntrul vagoanelor, tindem să spunem, cu glasul interior sau cu vocea audibilă, clar enervată, "Ce needucați", pe când noi înșine scăpăm mustrării atunci când comitem aceleași erori. Dar educația din acest context are o valabilitate contingentă, adevărul propoziției e susceptibil schimbării, în funcție de starea noastră de spirit. Să continuăm așadar căutarea unui tip de cultură al cărei statut e imuabil.

Cu cât un lucru e mai instabil ca definiție și direcție, cu atât e mai exploatabil, oamenii îl pot angaja pentru a servi scopurilor personale care nu făceau parte, poate, din sensul original al lucrului. Acum eu scriu despre cultură, un termen vag, deși cu multe mărturisiri despre ceea ce este și care e potențialul său, și mă întreb cum am putea stabili ce a fost și nu mai este cultura, sau ce va fi, cu prețul de a elimina ceea ce este?

Citesc "The Baudelaire Fractal", scriu o poveste distopică, îmi croiesc drum spre facultate și lecturi de poezie, open mic-uri, workshopuri de scris creativ, toate acestea fiind mădulare ale culturii, dar nu în sens general, ci atât cât ele contribuie la dezvoltarea mea personală. Ulterior, ceea ce voi aduce în lume grație tuturor experiențelor și traducerilor interne ale acestora, acel ceva se va numi cultură, iar asta cred că a fost valabil dintotdeauna. Mais quoi de neuf?

Cultura populară (pop culture) e poate unul dintre cei mai utilizați termeni ai deceniului, pentru că mai mult decât un concept-umbrelă, este un receptacul pentru noile tipuri de media care apar. În urmă cu ceva secole, a vorbi despre pop culture era un salt în domeniul bizareriei, o abatere, întrucât existau canoane și convenții care sufocau ceea ce putea fi catalogat drept cultură. Cenaclurile literare, despre care am discutat în ancheta anterioară, sunt un mediu și o desfășurare de forțe de tip cultural, în stil tradițional. În schimb, valurile de noi tehnologii și medii de difuzare au revendicat un nou tip de cultură, anume cea digitală.

Totuși persistă în societate ideea de cultură academică, izvorâtă din universitățile de prestigiu, o cultură a cărei rigurozitate nu am găsit-o potrivită pentru nevoile mele interioare, care se făceau auzite de fiecare dată când trebuia să caut antecesorii ideilor analizate în articolele de specialitate. Deși sunt de acord că trebuie să cunoaștem inițiatorii, părinții domeniului de interes, a căuta referințe, puncte de plecare și inspirație în ceea ce citesc, aud sau vizionez este modalitatea mea preferată de culturalizare. Altfel spus, am nevoie de libertate în scris. Mi-am dat seama în timpul anilor de licență că scrisul era chemarea mea, ceea ce aș fi putut să fac fără să mă opresc, fără să mă limitez sau cenzurez, și că mediul academic nu era unul în care aș fi putut rămâne. Deși spun asta, experiența facultății m-a cizelat și m-a îmbogățit atât de mult încât sunt sigură că fără aportul orelor de studiu în bibliotecă și a discuțiilor cu profesorii nu aș fi fost în punctul acesta, scriind rândurile de față. Cultura este, așadar, într-o oarecare măsură dependentă de mediul în care un individ crește și de grupurile pe care le frecventează.

Am spus și înainte că tinerii din ziua de azi aleg să fie autodidacți, ceea ce este o calitate avantajoasă, totuși ea suportă și are nevoie chiar de rigurozitatea inițială a unui mediu academic sau a unui grup care să favorizeze dezvoltarea culturală. Am putea vorbi despre două stagii ale culturii: primul este domestic, de tip formal-academic, în stare să inaugureze în individ simțul critic, iar următorul este de tip sălbatic, nestăvilit, în care individul se folosește de resursele puse la dispoziție de noua cultură digitală.

Ca să scrii poezie în stilul lui Leslie Scalapino trebuie să ai un curaj alimentat de lecturi intense, proiectate apoi într-un spațiu al experimentării personale. Lecturile premergătoare, gustul formalității, punctuația incipientă în cursul gândirii altfel haotice sunt elemente care ulterior pot fi depășite pentru a aduce aportul personal la cultură. Mai mult ca niciodată, discutăm azi despre aprecierea fără echivoc a curajului, care în scris poate fi legat de forma sau conținutul textului. Totuși, trebuie să revizităm trecutul pentru a avea un prezent cultural. Nu suntem limitați la standardele predecesorilor, dar ele reprezintă stimuli care ne pot ajuta în călătoria proprie. Eu pavez acum curtea mea interioară, îmi construiesc o potecă ornamentată cu pietre amorfe simbolizând lucrurile înregistrate de simțurile mele, transformate în dialog interior, în întrebări – iată sensul culturii.

Pentru a putea crea în sens cultural, nu văd ca cerință absolută citirea tuturor cărților de temelie, vizionarea tuturor filmelor premiate etc., as there is only so much you can do in a day, dar cred cu tărie că aspectele vieții indexate în compartimentele minții ne vor ajuta, pe neașteptate, subtil sau conștient, în creația proprie. Prin urmare, a fi un Hermes al culturii nu înseamnă să fii striat în integralitatea ființei, ci trebuie să tapetăm spațiul interior cu puncte, virgule, semne de întrebare și, în fine, cu pauze, momente de intervenție personală.