De câte ori trecem o amintire prin filtrul memoriei, acel filtru reține o parte din ea, iar imaginația noastră completează golurile, încât este practic imposibil să ne amintim trecutul exact așa cum s-a petrecut. Am citit teoria asta într-un articol semnat de un psiholog și cred că poate fi corectă, cel puțin parțial. Căutând să-mi amintesc care a fost cel mai frumos cadou de Crăciun primit vreodată, m-am dus cu gândul la un obiect care mi-a fost tare drag și pe care l-am păstrat mulți ani: un papagal roșu din hârtie, cu aripile rupte și legate stângaci cu un fir de sârmă. O să vă întrebați, probabil, de ce ar fi acesta cel mai frumos cadou și de ce aș păstra o jucărie stricată și cârpită. Pentru amintirea legată de ea, oricât de modificată ar fi acum de filtrele minții mele.

Se apropia Crăciunul din 1989, eu stăteam la bunici, în Drumul Taberei, unde îmi petreceam mereu vacanțele. Parcă aud și acum frânturi de discuții, care atunci nu aveau niciun sens pentru mine. Mama și bunicii erau foarte neliniștiți, vorbeau uneori în șoaptă, alteori pe un ton ridicat, despre niște oameni înarmați, care umblau pe străzi și împușcau trecătorii, de-aceea eu n-aveam voie să mă uit pe geam în așteptarea Moșului, de Crăciunul acela trebuia să stau cuminte, cât mai departe de ferestre. Și nici afară nu aveam voie să ieșim, deși era cald și frumos.

Seara, bunica mi-a cerut să-mi iau repede pijamalele, că urma să dorm la vecina de la parter, la doamna C, pentru că Moșul nu putea să treacă pe la noi anul acela, era prea periculos. Nu pricepeam nimic, dar o ascultam pe bunica vorbind despre tatăl meu care trebuia să rămână multe săptămâni în unitatea militară din apropiere, despre unchiul meu care încerca să fugă din țară și despre acei oameni răi, care împușcau lumea pe stradă și uneori mai intrau și peste locatari în case și-i omorau acolo. Țin minte că mă întrebam de ce voia unchiul meu să fugă așa de mult, pentru că la geografie învățasem că țara noastră era mare și frumoasă și mă gândeam că sigur ar obosi dacă ar fugi pe o distanță așa de mare. Bunica mi-a spus că la doamna C. eram în siguranță, oamenii răi nu ar îndrăzni să vină acolo, că se temeau de soțul ei. Mi s-a părut ciudat, pentru că domnul C. era cam pirpiriu și se îmbrăca mereu elegant, la costum, nu putea inspira nimănui teamă, cu atât mai puțin unor oameni așa periculoși. Dar n-am pus prea multe întrebări, de obicei când întrebam lucruri, mi se răspundea că acelea nu erau treburi de copii și că o să înțeleg eu când voi fi mare.

Doamna C. era prietenă cu bunica, cum erau toate vecinele de pe scară, numai că ele erau prietene mai bune, pentru că fiul cel mic al doamnei C. se înțelegea foarte bine cu sora mea mai mare, se încuiau împreună în cameră și discutau ore întregi despre filme și muzică. Mă rog, așa îmi spunea mama, iar eu nu puneam multe întrebări, știam că oricum aveam să pricep când voi fi mare, reținusem asta.

În seara aceea am dormit în sufrageria doamnei C., lângă un brad foarte frumos împodobit, înalt până la tavan. Era pentru prima dată când petreceam noaptea într-o casă străină și nu-mi plăcea asta, așa că mi-am propus să rămân trează toată noaptea, să-l aștept pe Moș Crăciun, care avea să vină acolo special pentru mine, după cum mă asigurase bunica. Și din nou mi-am adus minte că tata nu avea voie să vină acasă de la unitatea militară și că unchiul meu se pregătea să fugă foarte mult, până avea să iasă din țară, iar niște oameni răi voiau să ne împuște pe stradă. Tot gândindu-mă așa, sperând să înțeleg legătura dintre acele vești ciudate și faptul că Moș Crăciun se temea să mai vină acasă la bunicii mei, am adormit.

Dimineața, am găsit sub brad un cadou, dar nu mai țin minte ce anume. Știu însă că rămăsesem încremenită în dreptul bradului, cu privirea pironită pe o creangă, unde se afla cel mai frumos obiect văzut vreodată: un papagal roșu din hârtie creponată, cu aripile puțin rupte și legate cu sârmă. Am întrebat-o pe doamna C. de unde-l avea și, după ce a ezitat câteva clipe, mi-a spus că îl adusese soțul ei. Atunci am simțit pentru prima dată invidia: îl detestam pe domnul C. pentru că putea obține lucruri atât de frumoase.

Mi-am luat pijamalele, cadoul de Crăciun pe care nu mi-l amintesc și vecina m-a condus înapoi acasă, la bunici. Ai mei erau mult mai liniștiți, râdeau și ziceau că de acum aveam să fim liberi și fericiți. Habar nu aveam la ce se refereau. Eu mă simțisem și înainte liberă și fericită, mai puțin în dimineața aceea, când îl invidiasem pe vecinul de la parter pentru jucăria aceea frumoasă. N-am pus întrebări, știam că aveam să pricep totul când voi fi mare.

Stăteam la masă când a venit în vizită doamna C., ca să-mi aducă, din partea ei și a soțului (pe care nu-l întâlnisem deloc în timpul acelei vacanțe de iarnă) un cadou, spunând că de Crăciun și oamenii pot să ofere daruri, nu doar Moșul. Dintr-o punguță mică, fără cutie sau ambalaj festiv, a scos papagalul roșu din hârtie care îmi plăcuse atât de mult! L-am păstrat mulți ani și l-am pus în fiecare brad de Crăciun, până când, într-o zi, hârtia creponată s-a fărâmițat sub degetele mele și papagalul s-a transformat în praf.

Cu timpul, mi-am lămurit unele lucruri petrecute atunci, dar altele vor rămâne un mister și poate că e mai bine așa, altfel o amintire frumoasă s-ar putea transforma în simple rămășițe, tocate de filtrul memoriei.