nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Regimul Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej, o figură emblematică în istoria României, a fost arhitectul regimului comunist care a remodelat în mod profund țara în perioada postbelică. Născut într-o familie modestă, el a aderat la ideologia comunistă în tinerețe și s-a implicat activ în Partidul Comunist Român (PCR). Ascensiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în cadrul structurilor politice s-a produs într-un moment de schimbări politice globale și pe fondul creșterii influenței Uniunii Sovietice în Europa de Est. Această ascensiune a fost caracterizată de o abordare calculată și strategică, aspecte esențiale în consolidarea puterii sale.

Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, reflectă asupra acestei perioade: "Erau trupele sovietice... era regim de ocupație și Gheorghiu-Dej a putut să estompeze cât i-a stat în măsură... căci altfel era și glonțul asupra lui. El nu avea studii mari. Era un CFRist care avea rigoarea chefereului - a doua armată. El a știut să se muleze pe așteptările sovieticilor. Iar când a venit Hrușciov la putere cunoscându-i foarte bine viciile - mulțumim și acuma vinului de Lechința și fetelor ardelence de la Cluj - atunci a semnat Hrușciov angajamentul de plecare al trupelor sovietice din România. Începând cu 1958, lucru care s-a terminat în 1962."

În timpul conducerii sale, a implementat politici menite să transforme România într-un stat comunist conform modelului sovietic. Colectivizarea agriculturii și industrializarea accelerată au reconfigurat structura socială și economică a României. Aceste schimbări au afectat profund viața de zi cu zi a românilor, schimbând în mod radical structura economică și socială a țării. De la țărani care au fost forțați să-și părăsească pământurile și să se alăture colectivelor agricole, la muncitori care au fost mobilizați în noile industrii, toate aceste schimbări au avut un impact semnificativ asupra modului în care românii trăiau și lucrau.

Cultura a fost, de asemenea, puternic influențată de ideologia comunistă, cu arta și literatura devenind unelte de propagandă pentru a promova valorile socialismului. Cenzura strictă și controlul asupra mijloacelor de informare și a culturii au limitat libertatea de expresie și creativitatea artistică. În această perioadă, mulți scriitori și intelectuali care nu au aderat la aceste norme au fost marginalizați sau persecutați, ceea ce a dus la uniformizarea culturală și la o stagnare a inovației și creativității artistice. Unii dintre cei mai notabili scriitori care au fost epurați sau cenzurați includeau nume precum Tudor Arghezi și Nicolae Labiș, care au avut de suferit din cauza pozițiilor lor critice față de regim.

Un element distinctiv al conducerii lui Gheorghiu-Dej a fost cultul personalității. A fost prezentat ca un erou infailibil și un geniu politic, o reprezentare care a i-a consolidat puterea și a legitimat regimul comunist. Această glorificare a avut rolul de a crea o atmosferă de venerare aproape religioasă în jurul său. Scriitori precum Mihai Beniuc și Demostene Botez au contribuit prin lucrările lor la consolidarea acestui cult, glorificându-l pe Gheorghiu-Dej și progresul socialismului. Aceste eforturi au fost completate de un control strict al mass-mediei și de propagandă, care au proiectat o imagine idealizată a liderului și a realizărilor sale.

În publicațiile literar-culturale ale acelei perioade se observă o contribuție considerabilă la construirea cultului personalității fostului om de sat. O temă centrală a fost "răspândirea largă a operelor clasice ale lui Marx, Engels, Lenin" și, inevitabil, "a documentelor partidului nostru, a lucrărilor tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej", lucrări considerate de Ștefan Bălan, fost Ministru al Învățământului și Culturii în 1964, ca fiind "un sprijin esențial pentru orientarea generală a activității oamenilor de știință".

Post-1950, manifestările literare în rândul scriitorilor au luat noi dimensiuni și direcții, cu publicațiile culturale devenind complet controlate de autorități. Personalitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost exaltată în nenumărate poezii, proze și piese de teatru. Eusebiu Camilar, membru corespondent al Academiei Române, în romanul său "Temelia", ilustrează declinul vieții literare sub regimul totalitar: "(...) lumea bătea din palme și parcă portretele secretarilor Comitetului Central străluceau mai tare, reflectând bucuria oamenilor; ochii tovarășului Gheorghiu-Dej păreau mai luminoși (...)", iar Ion Călugărul în "Oțel și pâine" evocă "vocea limpede-caldă, bărbătească, a tovarășului Gheorghe Gheorghiu Dej." Multe lucrări literare ale acelei perioade gravitează în jurul exploatării de către chiaburi a statului sau a greutăților muncitorilor, accentuând producția.

Referindu-se la împlinirea a 30 de ani de la înființarea Partidului Comunist din România, poetul Emil Isac, membru corespondent al Academiei Române, rememorează "cei 11 ani de temniță ai neînfricatului Gheorghe Gheorghiu-Dej." Scriitorul și criticul literar George Munteanu, vorbind despre opera de debut a lui Mihai Beniuc, "Cântec despre tovarășul Gheorghiu-Dej", afirmă că autorul "a celebrat figura iubită a conducătorului Partidului nostru." Volumul a fost primit cu entuziasm și recenzat favorabil în majoritatea publicațiilor literare.

Într-o rezoluție a plenarei lărgite a Comitetului Uniunii Compozitorilor din 1952, s-a subliniat progresul în domeniul muzical, realizat sub ochiul vigilent al intelectualității obediente din Republica Populară Română: "Cântecele de masă eroice, patriotice, lirice, melodiile de dans compuse în ultimii ani, reflectă dragostea poporului nostru pentru tovarășul Stalin și Uniunea Sovietică, devotamentul față de partid și iubitul său conducător, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej (...)." Printre compozițiile notabile se numără "Cântec pentru Stalin" de Anatol Vieru, "Cântecul partizanilor păcii" de Ion Chirescu, "Steagul partidului" de Matei Socor, "Sirena lui Roaită" de Vasile Popovici, toate cândva cântece populare. La această înflorire au contribuit cu talent, alături de compozitori, poeți ca A. Toma, Mihai Beniuc, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Ion Cârjan, Dumitru Corbea, Ion Serebreanu, Emil Gonciu și alții.

István Nagy, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca între 1950 - 1952 și prozator și dramaturg român de limba maghiară, descrie cum profesorii, studenții, tehnicienii și funcționarii administrativi ai universității "își amintesc cu emoție de faptul că tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej a fost și este unul dintre conducătorii cei mai de frunte ai Partidului și ai luptei de Partid." El subliniază faptul că Gheorghiu-Dej "s-a contopit cu Partidul, cu istoria poporului și cu acele succese care au dus la eliberarea clasei muncitoare." Propaganda cinică a cunoscut cele mai înalte dimensiuni, acaparând mediul literar și artistic, dar și pe cel universitar. Limbajul academic a fost înlocuit cu unul de lemn și grotesc, întâlnit la mulți scriitori, profesori universitari și academicieni. Nagy István ilustrează perfect tabloul intelectualului obedient, îndemnând tineretul din Republica Populară Română "să-l iubești așa cum tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej își iubește poporul."

În politica externă, Gheorghiu-Dej a căutat să mențină un echilibru între a fi un aliat loial al Uniunii Sovietice și a păstra o oarecare independență a României. Eforturile sale de a menține relații diplomatice cu țări din afara blocului comunist, inclusiv cu țări din Occident, au fost un aspect important al politicii sale externe.

Moștenirea lăsată de Gheorghiu-Dej este complexă și plină de contradicții. Deși regimul său a jucat un rol în modernizarea și industrializarea României, aceste realizări au fost umbrite de utilizarea forțată a deținuților politic în aceste procese, adesea în condiții extrem de grele. În același timp, a impus restricții severe asupra libertăților civile și a inițiat persecuții politice și culturale. Stilul său autoritar de guvernare a avut un impact profund și durabil asupra structurii și dinamicii societății românești.

Încheierea epocii Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit odată cu moartea sa pe 19 martie 1965, ca urmare a unui cancer la plămâni. Decesul său a fost învăluit în mister și controversă, cu numeroase zvonuri despre o posibilă iradiere intenționată în timpul ultimei sale vizite la Varșovia, un act atribuit politicii sale tot mai independente față de Uniunea Sovietică. Ion Mihai Pacepa, în lucrările sale, a susținut teoria iradierii, citând afirmațiile lui Nicolae Ceaușescu despre "zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă", inclusiv Gheorghiu-Dej. O altă perspectivă a fost oferită de Gheorghe Apostol, care a declarat într-un interviu că Gheorghiu-Dej s-ar fi iradiat accidental cu o mostră de uraniu, păstrată ca suvenir. Aceste teorii rămân speculații în absența unor dovezi concludente, dar reflectă climatul de suspiciune și intrigă care a marcat politica acelei perioade.

Moartea fostului lider comunist a deschis calea pentru o luptă de putere în cadrul PCR. Deși Gheorghe Apostol susținea că fusese numit personal de Gheorghiu-Dej ca succesor, însă manevrele lui Ion Gheorghe Maurer au asigurat alegerea lui Nicolae Ceaușescu, un protejat al lui Gheorghiu-Dej, ca nou lider al partidului. Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost inițial depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București. După 1990, în contextul schimbărilor politice din România, rămășițele sale au fost exhumate și reînmormântate în Cimitirul Bellu din București.

Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost purtat de mai multe instituții și locuri din România, inclusiv Combinatul Siderurgic Galați, Lacul Vidraru și, pentru o perioadă, Universitatea Politehnica din București și municipiul Onești. Interesant este faptul că orașul rusesc Liski a purtat, între 1965 și 1990, numele de Gheorghiu-Dej, un semn al aprecierii sale în Uniunea Sovietică. Un alt detaliu interesant este modul în care activiștii importanți ai Partidului Comunist Român și-au botezat odraslele, reflectând loialitatea și admirația lor față de liderii partidului. Numele de Gheorghe, ales de mulți pentru fiii lor, a fost un semn de apreciere a lui Gheorghiu-Dej.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut două fiice din căsătoria cu Maria Alexe: Vasilica și Constantina. Vasilica, cunoscută în lumea artistică sub numele de Lica Gheorghiu, a urmat o carieră în cinematografie și teatru. A jucat în filme de notorietate precum "Erupția" și "Lupeni 29", demonstrând o anumită capacitate actoricească. Cu toate acestea, criticii și observatorii scenei culturale din acea perioadă au sugerat adesea că ascensiunea sa în lumea artistică a fost facilitată semnificativ de influența și statutul tatălui său. Aceasta a dus la speculații că rolurile importante pe care le-a primit în cinematografie și aparițiile sale pe scena teatrului au fost mai mult rezultatul poziției privilegiate decât al talentului său individual.

Fostul lider comunist rămâne o figură controversată în istoria României. Analiza conducerii sale oferă perspective valoroase asupra impactului politicilor autoritare asupra culturii și societății, o lecție importantă pentru înțelegerea istoriei contemporane a României și a Europei de Est în ansamblu.


 

Daniel LĂCĂTUȘ

Născut pe 4 ianuarie 1988, în Călan, este un jurnalist, poet și prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2011. Licențiat în jurnalism la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu. În 2018 a inițiat proiectul "Fețele durerii. Apel la memorie", un demers editorial axat pe documentarea impactului regimurilor totalitare asupra societății românești, cu un accent pe experiențele individuale ale victimelor. Fondator al Info Cultural.