nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Verbe. 2. Arhitectul

   Începuse cu o înțepătură. O împunsătură de bold înroșit în foc care-i sfredelea carnea. Genul de durere scormonitoare care izbucnea mereu când ziariștii puneau întrebări stupide. Care-i opera dumneavoastră de căpătâi, întrebau nătângii. Îi era lehamite, dar turuia banalități cu vocea lui hârâită de nonagenar sfrijit. Interviurile erau chiar mai multe după retragere. Probabil fiecare își dorea să-i surprindă cele din urmă cuvinte.

    Să le povestească despre căsuța din copac pe care o construise de la 12 până la 14 ani? Să le spună de agitația care punea stăpânire pe toate membrele trupului său atunci când bătea un cui ori mai adăuga o scândură? Mult timp crezuse că acea construcție înjghebată în carnea copacului era esența arhitecturii.

     Dar apoi ajunsese la facultate, în cu totul alt oraș, și văzuse catedrale, domuri, turnuri și castele, ziduri precum brâurile și acoperișuri care aduceau a colonie de animale fantastice. Totul era prea frumos. Mult prea frumos! N-avea cum să creeze mai mult. Se rușină de scândurile bătute în copacul de acasă.

    Crescuse și-și iscălise numele pe multe planuri și clădiri. Își proiectă propria casă, ba chiar construi un pătuț și un cal din lemn cu picioare subțiri, prinse în două acolade lăcuite. Mici obiecte care aveau să treacă de la o generație la alta. Numele său căpăta anvergură, se lățea, umplea pământul și era rostit de tot mai mulți oameni. Începuseră și interviurile cu întrebări stupide care-l înțepau în piept.

    Ca și acum. Își duse mâna la inimă, dar degetele sale ciolănoase nu mai sesizau vreo bătaie în pieptul slab și uscat. Se chirchi pe-o parte.

     Desenase mereu conștient că nu poate întrece frumusețea lumii. Desenase frunze despre care era convins că vor fi smulse de primul vânt mai îndrăcit. Și-apoi veniseră alți și alți oameni, arhitecți ca și el, asistenți, ingineri, constructori, muncitori și meșteșugari, oameni care cărau cu spinarea. Și toți transformau acea frunză într-o clădire trainică, într-un monument care-i umfla numele de se vedea peste mări și țări. O echipă, dar pe ziariști îi interesa doar talentul singular care arde precum soarele. Niște tâmpiți, repetase de atâtea ori.

     Îl priveau drept cel mai mare, cel mai cunoscut, cel mai… Cum să le spună că nu conta nici casa, nici pătuțul sau căsuța aia din copac?

     Toate clădirile sale aveau intrări grandioase, arcade solide, umbre și lumini care mascau și descopereau spațiul. Dar nu urmărise să surprindă, să șocheze ori să uimească. Altceva conta cu adevărat.

      Construise cu mâinile sale inclusiv gardul care-i împrejmuia casa. Unul simplu, rezistent. Cu o poartă din metal. O poartă care fusese deschisă și închisă de atâtea mâini, care scârțâia plăcut în memoria și-n sufletul său. Nu exista operă de căpătâi pentru că viața trăia în prea multe momente, în clipe întinse pe întreaga boltă cerească, imposibil de clasificat. O poartă rezuma asta cel mai bine. Pentru că o poartă e un sfârșit și un început în orice moment. Dar nu o operă de căpătâi!

       Picioarele i se înmuiară, pământul se topi sub tălpi și se văzu căzând pe-o parte. Teama nu-i inundă pieptul uscat. În timp ce se prăbușea spre podeaua din lemn, văzu poarta aceea întredeschisă. Prin spațiul îngust se îngrămădeau toate bucuriile și durerile trecute, toate victoriile și înfrângerile, toate zâmbetele și lacrimile deopotrivă. O poartă, o viață de om.

       Apoi se închise și el se prăbuși pe podeaua rece. Un nod al lemnului îi înțepă obrazul în timp ce aparatul de fotografiat se mai declanșă o dată. Văpaia luminoasă întunecă brusc universul.

 

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)