nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Căruțașul viselor

Muntele strălucitor de calcar pietrificat ajungea în cascade până la fundul văii cu stalactite înghețate, înconjurate de un bazin cu apă turcoaz. Un templu se ridica în față, iar de o parte și alta, erau dispuse niște bănci de piatră. Două statuete de marmură păzeau sanctuarul. Prima întruchipa un șarpe încolăcit, iar cea de-a doua pe Cerberus, câinele cu trei capete, păzitorul iadului. De abia atunci îi observă. O femeie și un bărbat stăteau așezați pe trepte. Bărbatul, între două vârste, înalt și mai degrabă slab, cu pomeți proeminenți și bărbie puternică, cu o mustață răsucită și perciuni ce depășeau lobul urechilor. Femeia, foarte frumoasă, cu o față prelungă ca modelele lui Modigliani, iar părul negru și drept contrasta cu tenul alb din care străluceau doi ochi albaștri și reci.

— Plutonium, zise Fabritius. Poarta spre lumea de dincolo, unde respirația Cerberului ajunge pe pământ.

— Ești diavolul? zise Gabriel.

— Nu eu. Cea de lângă mine. Eu sunt, până la urmă, doar acel ce sunt[1]. Scrânciobul se balansează deasupra prăpastiei, iar bunul simț ne spune că existența noastră nu e altceva decât un scurtcircuit între două entități de întuneric[2]. Felicitări, Gabriel! Ai reușit! Păzește bine visul, mai zise și îmbrățișând-o pe Ashtar se prăbușiră în hăul de sulf.

Templul dispăru și Gabriel se trezi în pădure. Terente îl aștepta sprijinit de un stejar.

— Știam c-ai să te întorci.

— Cât timp a trecut? Terente, ai îmbătrânit.

— Să tot fi fost ceva vreme. Azi noapte am visat. Da, după mult timp, am visat iar. Ori poate nici nu a fost un vis. Dacă murim visând, cum vom știi că nu mai suntem vii?

După ce spuse aceste lucruri, Terente mai privi o dată muntele și căzu mort.

Ajuns în sat, Gabriel văzu că oamenii râdeau și pălăvrăgeau fericiți în fața caselor, în timp ce copiii alergau prin bătătură. Zâmbi și porni mai departe. Curând ajunse la o casă cu acoperiș din șindrilă. În prag îl aștepta o bătrână îmbrăcată în negru, cu o broboadă pe cap.

— Știam c-ai să te întorci, îi zise femeia cu voce obosită.

Gabriel nu putu să nu-i observe trăsăturile fine, în ciuda vârstei înaintate. Mai băgă în seamă un semn pe obrazul stâng, o semilună mică, pe care anii și ridurile nu reușiseră să o ascundă. Intră înăuntru, se așezară la masă și băură ceai. Se simți obosit și în scurt timp adormi. Fu trezit de o rază de lumină ce pătrunse printr-o cută a draperiei. Duse mâna la ochi. Recunoscu căluțul-balansoar cu ochii pictați. Sticla de absint zăcea goală pe parchet. Telefonul îl anunță că are o notificare. Se întinse după el și citi cu ochii mijiți:

Felicitări! Solicitarea dumneavoastră de avatar de la Somnium Space a fost abrobată.


[1] Mefistofel: Ești, pân’ la urmă, doar acel ce ești. W. Goethe, Faust, (trad. I. Iordan), București, Biblioteca pentru toți, 1957, p. 87".

[2] Vladimir Nabokov – cap 1 Speak, Memory: An Autobiography Revisited

Narcis AMARIEI

Prozator bucureștean, a debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră.