nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Un debut în forță

Scris la persoana I, romanul de debut al Oanei Paler, Stadii (Rocart, 2023), se remarcă prin povestea (anti)eroului, ca o oglindă a sineului și a societății aliena(n)te, prin conflictul (interior și/sau exterior) bine dozat și prin tonul natural al (de)enunțării.

David, programator apreciat, comite o crimă învăluită în stranietate și în absurditate. Pe scurt, la rându-i o victimă a unei relații eșuate, dar mai ales toxice, protagonistul-narator se răzbună pe Andrei, cel care o trata cu aceeași monedă a indolenței pe Vera, o prietenă a sa. Acest spirit cvasi-justițiar al protagonistului nu este decât un revers al propriei disfuncționalități sentimentale. Într-o primă fază, am fi îndreptățiți să credem că lui David i-a fost mai dificil să iasă dintr-o relație toxică (vezi relația David – Liza), decât "să îi dea în cap, să îl lege și să priveze de libertate un bărbat, un străin aproape".

Ca laitmotive principale, thanaticul și boala vor susține din plin atmosfera poveștii. Prezentate pe larg sau sporadic, ele vor gravita în viața protagonistului, cu atât mai mult cu cât, încă din copilărie, acesta își petrecea timpul anticipându-și propria moarte prin diferite scenarii grotești.

Pe de o parte, în primele rânduri ale romanului se descrie un atentat terorist din dreptul Promenadei Englezilor la care David a fost martor: "un individ a strivit zeci de turiști cu un camion frigorific, lăsându-i cu măruntaiele pe afară și cu capetele zdrobite". La câteva pagini distanță, protagonistul participă la înmormântarea Elenei B, timp în care, alături de meditația la semnificațiile morții, se deconstruiește întregul ritual, lipsit de conținut: "Scenariul e mereu același. Familia izbucnește în lacrimi. Fiecare dintre noi se străduiește să adopte o figură plină de compasiune și de înțelegere, chiar dacă, de fapt, simțim o bucurie ascunsă la gândul că noi suntem încă în viață". Mai departe, aflăm despre fratele lui David care a murit într-un accident de mașină, despre Élise care s-a sinucis prin otrăvire, despre moartea bunicului, dar și despre moartea în jocurile video.

Într-o scenă reprezentativă, de o intensitate acută, dialogul dintre David și Kitty – despre jocurile video – subliniază discursul existențial al protagonistului, cât și implacabilitatea destinului, întrucât "Fiecare pas pe care îl faci a fost deja scris, așa încât moartea e goală de sens, la fel și viața. Acum înțelegi? Înțelegi că Stanley era deja mort din clipa în care a apăsat pe start?". Parafrazând, autoarea parcă (re)actualizează, în subsidiar, cunoscutele versuri din Marin Sorescu: "Cred că m-am îmbolnăvit de moarte/ Într-o zi/ Când m-am născut"...

Apogeul se atinge spre sfârșitul cărții, când, după un proces de acumulare treptată, suntem într-un "muzeu al morții și al violenței", reflectat din fotografiile cu decedați și din poveștile Laurei, iubita protagonistului, care colabora cu poliția, cu procuratura și cu instituțiile de expertiză criminalistică de stat în calitate de medic legist:

"Sinucidere, supradoză. Intoxicare cu gaz, soț și soție. Altă intoxicație cu gaz, doi tineri logodiți. Cinci copii găsiți morți într-o locuință, ingerare de medicamente. Mai departe, mama suspectată de ucidere, care sărise în fața unui tren. Doi imigranți găsiți morți pe un câmp. Înjunghiere. Mamă și fiu găsiți morți într-o chilie la o mănăstire. Asfixiați cu gaz. Femeie însărcinată în opt luni, ucisă cu multiple lovituri de către soțul gelos. Un medic cu o seringă înfiptă în inimă. Sinucidere" etc.

Pentru ca tabloul să fie complet, în final, Laura va muri, neașteptat, sub ochii protagonistului, într-o (nouă) scenă de omucidere. Ceea ce a fost "programat" (veți înțelege de ce citind cartea) să fie moartea lui David, într-o conjunctură nefavorabilă, Laura și-a găsit sfârșitul sub ochii protagonistului. Simbolic, David e damnat să fie un martor continuu la moartea celor din jur, fapt ce-i va distorsiona într-atât de tare realitatea încât, pentru el, abstractul devine firescul concret: "Moartea căpătase o concretețe care îmi inunda nările și limba, avea gust și miros, miros de monstru descompus". Se confirmă, prin urmare, că Moartea e supra-personajul stadiilor...

Pe de altă parte, dacă protagonistul-narator se confruntă cu boli benigne, Vera sau tatăl lui, de pildă, suferă cronic. Se suține, deci, ipoteza că Oana Paler a lucrat cu o conștiință acută în aria tematică a maladivului, cu atât mai mult cu cât, într-o scenă memorabilă, protagonistul ajunge să se bucure de boală:

"Simțeam mirosul bolii mele împrăștiindu-se în dormitorul Laurei, m-am ridicat să deschid fereastra, m-am sprijinit de pervaz și am privit afară, slăbiciunea din brațele mele a făcut ca vântul să mi se pară violent. M-am bucurat că sunt bolnav, teroarea trupului se răsfrângea asupra gândurilor, slăbindu-le".

Iată deci, degradarea și angoasele interiorității duc, implicit, la degradarea trupului material. Se observă că trupul de carne devine locul refulării sufletescului. În calitatea sa de "ultra-analitic" (Costi Rogozanu), David începe să resimtă fizic repercusiunile frământărilor interioare. Pe fondul crimei, boala devine un refugiu ideal, slăbind capacitatea de a gândi. Ca o consecință imediată, protagonistul experimentează și în vis "sentimentul viu al descompunerii trupești": "Din pulpa piciorului meu stâng se desprinsese parțial o bucată mare de carne care începuse să putrezească".

Așa cum am observat până acum, odată înfăptuită, omuciderea "a tăiat" interioritatea protagonistului, dislocând-o nemijlocit... De aici încolo, relațiile intra- și interumane au fost încorsetate de stadii ale însingurării, ale confuziei, ale tristeții, ale nesiguranței, ale fricii de celălalt etc. etc. În acest sens poate fi interpretat și episodul lispit de moralitate al protagonistului în care a șters probele video, acuzatoare pentru crima săvârșită.

Ca reflexie sublimă a istoriei personale, autoarea reușește să oglindească, alături de povestea lui David, o societate maladivă la toate palierele ei, într-un registru tragic-comic. Amintesc de episoadele de violență domestică, de ancheta crimei care a primit aspect politic, de marea trăncăneală de la petreceri etc. O scenă reprezentativă este (și) cea în care David se destăinuie unui polițist că el este protagonistul crimei, dar nu este crezut... Mai vreți?

Prin urmare, un debut în forță, prin care Oana Paler, oferă o radiografie – în micro și în macro – a maladivului și a thanaticului, într-o poveste noir, psihologică, atent construită, de la început și până la final, în care sinergia virtualului și a realității devine inevitabilă:

"Cu câteva clipe înainte mi-am spus că nu-i nimic, sunt într-un joc PC, un simulator interactiv. Cineva mă joacă. Altcineva a creat jocul. M-am liniștit la gândul că există un sfârșit. Apoi m-am văzut pe mine, cel de la început".

Oana Paler, Stadii, Rocart, 2023.

Ciprian HANDRU

Doctorand al Universității din București, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice. Are în lucru un studiu legat de antropologia receptării.