Revistă print și online

Iulian Boldea: "Cred că literatura va dăinui tot atât de mult cât va dăinui și ființa umană"

Dragă Iulian Boldea, cum ai intrat în 2024? Cum este viața academică la Tg. Mureș? Și… mai ales, ce face un profesor în timpul sesiunii?

- Am avut, cum e și firesc, la început de 2024, un program mai relaxat, dar m-am străduit să reiau unele proiecte, să reflectez la unele cărți pe care le-am citit, în vederea rubricilor de critică literară pe care mi le-am asumat la trei-patru reviste românești importante. Și viața universitară e acum mai relaxată, să zicem, deși am reintrat în atmosfera cursurilor, cu un dialog academic în care mă străduiesc să incit studenții mei la gândire proprie pe teme de literatură română. Urmează sesiunea, cu examene, lucrări corectate, dar și cu un timp necesar al pregătirii cursurilor din următorul modul (la noi, la UMFST "G.E. Palade" calendarul academic este structurat pe două semestre și patru module). Între timp, citesc, scriu și… pregătesc numărul 1-2, 2024 al revistei "Vatra" care are în centrul o temă incitantă: Perspectivele studiilor umaniste.


- Ești unul dintre cei mai respectați critici literari, renumit pentru abordarea erudită a textelor, în special a celor clasice, dacă mă gândesc doar la "Timp și temporalitate în opera lui Eminescu" (2000), o carte substanțială și fermecător scrisă, în care faci cu subtilitate analiza visului romantic. Acolo ai vorbit despre "energiile ontologice" ale onirismului eminescian, generând un tip nou de receptare. Pentru că suntem de ziua poetului, cum îl vezi azi pe Eminescu? Ce versuri ții în sertarul secret? Dar ca poet, cât îi datorezi lui Eminescu?

- Eminescu rămâne poetul național, în care ne recunoaștem, cu idealuri, deziluzii și disperări, un poet care fascinează încă, prin opera căruia înțelegem ființa lumii, timpul trecut și timpul nostru. Cred că trebuie să îl celebrăm chiar atunci când ne îndoim de el, resimțindu-l ca pe o întrebare, nu ca pe un răspuns. Căutându-l în textele sale, vom constata că întâlnirea cu Eminescu e o întâlnire cu ființa, cu ideile timpului trecut și cu magia limbajului, o întâlnire provocată, din partea noastră, de o nevoie de clarificare interioară, de regăsire a sinelui nostru adânc. Dincolo de mode și de intemperiile istoriei, Eminescu e un reper spiritual și literar, prin modul în care a valorificat resursele de expresivitate ale limbii române. Din versurile lui vibrante, adânci s-a dezvoltat, cu nuanțări și discontinuități, întreaga poezie românească modernă. Dar Eminescu ne oferă, oarecum, și girul unei identități noi, subtile, esențiale - prin cuvânt poetic, prin imagini tulburător de frumoase, prin versuri încărcate de adevăr, prin revelația destinului său singular, elemente care au asigurat, cum spunea Maiorescu, "toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești". Îi datorez mult lui Eminescu: sensibilitate, atenție acută la idee și la cuvânt, grija față de nuanțele verbului și ale gândului și față de emoția rostirii adevărului ființei. Câteva versuri ale mele care sunt încă în sertar și care au rezonanța concisă a unui haiku: "frumusețea lumii/ era de închiriat/ ca o ploaie de unică folosință".

- Desigur, romantismul a fost doar piatra de încercare. Viziunea și exegetica ta sunt de tip sintetic. Ai scris despre romantism, simbolism, modernism, avangardism. Care dintre curentele literare ți se pare cel mai puțin studiat în școlile românești? Despre care dintre ele ai vrea să mai scrii? Care îți este cel mai aproape de suflet, de stilul tău poetic?

- Mutațiile poeziei românești din secolul XX sunt de neconceput fără aportul - de substanță, viziune și stil - al poeziei romantice. Timbrul liric romantic străbate întreaga istorie a poeziei române moderne, fiind asumat, în configurări diferite, de poeți din cele mai diverse orientări. Simbolismul și modernismul sunt relativ bine reprezentate în manuale. Mai puțin se știe despre avangardism, despre avatarurile și figurile sale reprezentative, despre procedee și opere. Cu atât mai mult cu cât postmodernismul provine, în latura sa insurgentă, a revoltei și dinamizării tradiției, din deconstrucțiile avangardismului. Aș scrie poate mai aplicat, mai dezvoltat și mai nuanțat tocmai despre avangardism și despre metamorfozele sale în literatura română, chiar dacă nihilismul avangardei nu e prea apropiat de stilul meu poetic, de temperamentul meu literar, plasate în descendența neoexpresionismului mai degrabă, cu melancolii reflexive și meditații calofile asupra lumii. 

- Am detectat în scrierile tale o fixare pe tematica granițelor, nu în sens geografic, ci a acelor momente de "salt" estetic. Ai o carte de istorie literară ("Istoria didactică a poeziei românești" ), în care trasezi liniile definitorii ale poeziei noastre din perspectivă analitică, dar și o carte foarte dragă mie, "Fața și reversul textului: I.L. Caragiale și Mateiu I. Caragiale" (1998), în care identifici filiația de imaginar și de atitudine, de la tată la fiu. Mi-a plăcut acolo felul în care investighezi modernitatea lui I.L. Caragiale, prin ecourile create nu atât în opera lui Mateiu, cât în literatura română.  Există o latură a comicului pe care o regăsim și în literatura actuală? Ce legături mai există între creația de azi și caragialism? Cum te raportezi azi la "Craii de Curtea Veche"? Ți se mai pare un vârf romanesc, așa cum îl considerau optzeciștii?

- Am analizat opera celor doi scriitori, tată și fiu (I.L. Caragiale și Mateiu Caragiale) prin prisma unor convergențe (visul, fantasticul, estetica tainei și a insolitului) dar și a unor distincții (empatia/ intropatia versus abstractizarea viziunii asupra lumii și asupra personajelor). Comicul e o prezență constantă în literatura română, de la Creangă la scriitorii postmoderni, cu o infuzie de relativism, ironie, autoironie și suflu parodic la aceștia din urmă. După cum și I.L. Caragiale este mereu actual, un vajnic contemporan al nostru, al tuturor. În scrierile prozatorilor optzeciști (Groșan, Agopian, Nedelciu etc.) există o filiație caragialiană, prin cultivarea unor tehnici narative specifice (momentul, moftul, ironia, pastișa, colajul), prin umor, reflexivitate și autoreflexivitate. Craii de Curtea-Veche nu e chiar cel mai reușit roman românesc, cum reieșea la un moment dat dintr-o anchetă literară, dar e o construcție narativă complexă, alcătuită dintr-un joc persuasiv al personajelor și al planurilor epice, din întrepătrunderea palierelor dinamice structurante și a unor ambiguități deconcertante ale verbului, pus în serviciul unui scenariu alegoric halucinant, în care se regăsesc aromele unui trecut fabulos.



- Și, a propos de schimbări în receptare, cum văd studenții tăi literatura clasică?

- Mă străduiesc să predau literatura clasică și modernă prin prisma schimbărilor pe care le-au adus la un moment dat aceste orientări în metabolismul culturii noastre. Îi văd pe studenți receptivi și la scriitorii clasici și la contemporani. Cred că e important să îi atragem pe cititori/ studenți cu orice preț spre literatura valoroasă, să îi convingem că merită să citească operele literare ale trecutului și ale prezentului cu tot ceea ce înseamnă ele ca valoare expresivă, idee, mesaj și emoție.


- Coordonezi doctorate, ai o experiență importantă și ca director de școală doctorală. Care sunt scriitorii care suscită interesul cercetătorilor, al doctoranzilor? Clasicii? contemporanii?

- La Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie "George Emil Palade" din Târgu Mureș coordonez activitatea Școlii Doctorale de Litere, Științe Umaniste și Aplicate, cu mai multe domenii de doctorat în componență (Filologie, Istorie, Inginerie și Management, Informatică și Administrarea Afacerilor). În domeniul Literaturii române, ne-am străduit, eu și colegii mei (Cornel Moraru, Al. Cistelecan, Dorin Ștefănescu, Dumitru-Mircea Buda) să propunem o serie de teme care să atragă interesul tinerilor doctoranzi. Există, astfel trei linii directoare dominante. Mai întâi, s-a derulat o serie de teze de doctorat dedicate unor scriitori ignorați, aparținând spațiului transilvan (Pavel Dan, Ion Horea, Cornel Regman, Ioanichie Olteanu, Liviu Rusu, Ion Vlasiu etc.). O a doua linie a cercetărilor doctorale de la Târgu Mureș e consacrată confluențelor româno-maghiare, transilvanismului, dialogului intercultural. În fine, a treia direcție e reprezentată de teze de doctorat în care se explorează cele mai noi manifestări ale literaturii române (generația ’80, generația anilor 2000 etc.).


- Numește câteva dintre cele mai interesante teme doctorale pe care le-ai îndrumat.

- Am coordonat, în ultimii ani teze care mi s-au părut demne de interes și de publicare, dintr-un spectru amplu, referitoare la literatura strict contemporană, dar și la scriitori moderni: Eseistica poetelor neomoderniste, Tipologii feminine în proza românească a anilor 2000, Mihai Sin. Studiu monografic, Augustin Buzura - proză și luciditate, Perspective narative postmoderne ale copilăriei în perioada comunistă, Reprezentări ale corporalității în proza feminină de după 1990, Ion Pillat. Memoria ca palimpsest, Valeriu Anania. Poezie și spiritualitate.


- Trăim vremuri de transformări, de răsturnări ale ierarhiilor estetice. Se vorbește despre sfârșitul literaturii, al societății tradiționale. Despre epuizarea canonului. Ce crezi despre asta? Care este după tine viitorul literaturii? Arta viitorului?

- Canonul este, de fapt, o întrupare a valorii estetice în perpetuă metamorfoză, prin uz didactic și prin filtrul criticii literare. Canonul are funcția, cum observa Gheorghe Crăciun, de a fi un "instrument de gândire și de lucru pentru orice operație de evaluare a unui câmp problematic dat – în cazul de față, prezentul câmpului nostru literar, dar și trecutul acestui câmp adus în prezent." Desigur, canonul literar a cunoscut răsturnări de sens, schimbări radicale, contestări și negări, încercându-se impunerea unor valori noi în detrimentul altora, considerate caduce, într-un sistem estetic deschis, ce permite mutații, metamorfoze, glisări ierarhice sau infiltrări semantice, fără de care un sistem prin definiție pluralist cum este cel literar este de neînțeles. La un moment dat, canonul are tendința să-și consolideze profilul, printr-o coeziune a receptării criticii și a publicului, transformându-se în valoare, ignorând "revizuirile“ nejustificate sau recuperările pripite, cum s-a întâmplat imediat după 1989. Desigur, ideea de valoare nu poate fi atemporală, ea suferind mutații și deplasări de accent prin impactul fluctuațiilor contextului istoric, social și mental. Cu alte cuvinte, canonul, încorporare categorială a valorii estetice, trebuie perceput în sincronie și diacronie, în imanența și evoluția formelor literare, pe scena atât de dinamică a culturii. Pe de altă parte, bătăliile canonice sunt necesare și inevitabile, ele conducând la schimbări, la nuanțări ale paradigmelor axiologice și provocând configurarea unor ierarhii noi. Lovinescu însuși, în perioada interbelică, a militat pentru schimbarea ierarhiilor în virtutea criteriului autonomiei esteticului, în opoziție cu Iorga, de pildă, conservator, încremenit în trecut, adept al unor criterii extraestetice (etice sau etnice). E limpede astfel că nu ierarhiile impun valoarea în literatură, ele o confirmă, o validează și îi dau legitimitate. Criteriul fundamental al examinării operei literare este cel estetic, valoarea și ierarhiile literare fiind impuse de receptările critice autorizate, confirmate de sedimentările timpului, ale istoricității. Succesul de public nu determină în chip necesar valoarea sau o mai bună plasare a operei în ierarhia valorică; coincidența dintre succes și valoare are mai degrabă un statut de excepție (fericită), iar mutațiile literaturii române de după 1989 au nuanțat locul unor scriitori în ierarhiile culturale. E greu de spus cum va arăta literatura viitorului. Cu certitudine știm că ea ne va vorbi despre aceleași probleme ale umanului, despre temerile, emoțiile și frământările noastre pe care operele literare dintotdeauna le-au fixat în expresie. Sfârșitul literaturii este improbabil. Cred că literatura va dăinui tot atât de mult cât va dăinui ființa umană, depozitară a sensurilor și a imaginilor artistice.

- Ce te preocupă în momentul de față? Ai o temă care te obsedează? Ce scrii? Ce ai vrea să scrii?

- Aș zice că mă preocupă acum două teme: o temă a dimensiunilor prozei românești și tema lecturii. Pregătesc acum o carte în care se vor regăsi comentariile și analizele mele despre prozatorii români contemporani, în care mă voi strădui să ofer un profil clar al individualității lor creatoare. În ce privește tema lecturii, m-am gândit mult la ea (predau și un curs de teoria lecturii) și am constatat că  lectura își poate inventa cititorii, așa cum cititorii (re)inventează textul pe măsură ce îl citesc, reevaluând sensuri, adevăruri și nuanțe ale lui. În timpul nostru, al globalizării, postmodernismului, relativizării și informatizării accelerate, profilul cititorului s-a schimbat, iar lectura, cu seducțiile și frustrările ce se imprimă în memoria cititorului, pare un fel de rătăcire într-un labirint al cunoașterii. Chiar dacă, așa cum se pare, impactul lecturii a scăzut, față de perioada dinainte de 1989, iar numărul cititorilor s-a redus, literatura are în continuare șansa să captiveze interesul tinerilor și al maturilor, în funcție de oferta sa ficțională și nonficțională.


- Să vorbim puțin și despre lumea literară. Revista Vatra, pe care o conduci, este un reper și o constanță în viața literară. În lumea noastră există pe de altă parte cutume, interdicții și tabuuri. Se poate vorbi despre viață literară fără diversitatea opiniilor? Mai putem vorbi despre polemici constructive? Despre pasiunea reală a dezbaterilor?  Conformismul, alinierea, uniformizarea nu sunt cumva simptomele unui totalitarism literar?

- Revista de cultură "Vatra" are un destin centenar și o existență ce stă sub girul tradiției, al valorii și al performanței culturale. Primul număr al revistei "Vatra" (serie veche) a apărut la data de 1 ianuarie 1894 la București, revista fiind condusă de Ion Luca Caragiale, George Coșbuc și Ioan Slavici. Se împlinesc, așadar, în acest an, 130 de ani de la apariția primului număr al revistei "Vatra". Seria nouă, mureșeană, a revistei "Vatra" apare începând din luna mai 1971. Revista a fost condusă de poetul, romancierul și dramaturgul Romulus Guga, iar după moartea sa de criticul și istoricul literar Cornel Moraru, în prezent director onorific al "Vetrei". În prezent, revista pe care o conduc este editată de Consiliul Județean Mureș, ca și revista de cultură "Látó", cu care avem o foarte strânsă colaborare. De-a lungul timpului, revista "Vatra" s-a impus în peisajul cultural românesc și internațional prin calitatea numerelor publicate, prin valoarea și competența colaboratorilor, prin prestigiu și notorietate, prin detașarea de cutume, interdicții, tabuuri, căci considerăm că viața literară este stearpă în absența diversității opiniilor, a polemicilor constructive și a pasiunii dezbaterilor. Temele de actualitatea, cultivarea interculturalității, exigența valorică, susținerea tinerilor scriitori, atitudinea constant democratică reprezintă atuuri importante ale revistei "Vatra". Cultura ca dialog, aceasta e sintagma ce poate defini cel mai bine profilul revistei noastre. Ne străduim, pe de altă parte, să stimulăm interesul cititorilor prin abordarea unor teme de actualitate și printr-un design atractiv atât al revistei tipărite, cât și al revistei în format electronic. O realizare importantă a managementului revistei este digitizarea tuturor numerelor revistei "Vatra", între anii 1971-2022, fapt foarte important pentru cultura și cercetarea academică românească. Revista se adresează, astfel, studenților, cadrelor didactice, scriitorilor, în general publicului larg interesat de cultură și de literatură. Polemicile constructive sunt benefice pentru metabolismul unei literaturi. Astăzi, din păcate, polemicile au aer de pamflet, transformându-se în atacuri la persoană și părăsind spațiul fertil al ideii. Acum mai mulți ani, am consacrat un dosar tematic la "Vatra" Civilizației polemicii la români, în care a fost dezbătută starea polemicii în cultura românească. Mă străduiesc, la revista "Vatra", să abandonăm conformismul, să repudiem alinierea, să evităm uniformizarea, oferind posibilitatea de expresie unor teme și voci literare importante, cât mai diverse. Simptome de totalitarism există în cazul acelor reviste care ignoră pluralismul opiniilor, căzând într-un conservatorism desuet. Un fenomen interesant mi se pare acela al prezenței online a variantelor electronice ale cărților și revistelor, alternative facile de accesare a literaturii de către cititori. Aș menționa, astfel, interesul pentru revista noastră al acelor cititori care socializează tot mai mult "online". Astfel, prin varianta electronică publicată online a revistei, prin întreținerea site-ului publicației noastre, ne străduim să menținem trează atenția tinerilor cititori. Aș mai spune doar că revista "Vatra" este indexată în baza de date internațională CEEOL din anul 2000, sporindu-i-se astfel prestigiul și vizibilitatea.

- Îți poți permite să ai preferințe literare exprimate public? Care sunt consecințele? Îți permiți să critici o carte ultra-promovată? Care sunt riscurile? În condițiile date, mai putem vorbi despre critică literară?

- Îmi exprim preferințele tocmai prin selecția cărților pe care le comentez la rubricile mele de critică literară ("Vatra", "Apostrof", "Discobolul" etc.). Nu scriu despre cărți lipsite de substanță sau valoare. Am avut și unele rezerve față de unele cărți ultra-promovate. De pildă, față de Istoria critică a lui N. Manolescu (construcție masivă, importantă, însă în care sunt prezenți și unii scriitori mediocri, în timp ce alții valoroși sunt trecuți cu vederea sau minimalizați). Consecințe și riscuri? Poate acelea ca revista pe care o conduci să fie "monitorizată", comentată cu exigență, criticată pentru că publică tineri scriitori talentați nealiniați la alte criterii decât cele valorice.


- Și cum suntem la revista Ficțiunea, îți voi pune și întrebări zenobiene:

Ce părere ai despre pălării? Porți? E vreun gen pe care îl pui în top? O marcă? O pălărie de personaj (literar, de film), de scriitor?

- M-au fascinat pălăriile. Nu port pălării, dar le admir. Îmi plac pălăriile de paie, pălăriile de cowboy, tiroleze, de marinar. Elegant mi se pare jobenul. Îmi amintesc acum câtă atenție acordă naratorul din La țigănci de Mircea Eliade pălăriei lui Gavrilescu, pălăria marcând ezitarea personajului între cele două condiții ale sale, de profesor și de artist. În timp ce vorbește, personajul reîncepe "să-și facă vânt cu pălăria", care simbolizează gândirea, propria lui individualitate, iar în final vrea să se întoarcă ("Ah, pălăria, exclamă și voi să se întoarcă"), condiția sa intimă fiind strâns legată de pălărie.

- Cu ce scriitor clasic ți-ar plăcea să bei o cafea și unde? - În cazul în care ai fi teleportat în timpul lui Eminescu: unde vezi întâlnirea? Ce ți-ar spune? Ce i-ai spune?

- Pentru că se apropie 15 ianuarie, ziua lui și a Culturii Române, mi-ar face o mare plăcere să beau o cafea cu Eminescu. Unde? Poate la Capșa (spațiu legendar întemeiat în 1852, cofetăria "La doi frați, Anton și Vasile Capșa" fiind peste drum de Biserica Zlătari, firma mutându-se apoi în casa Slătineanu, unde se află și azi). Aș face apoi o plimbare în Cișmigiu, vorbind despre toate câte sunt pe lume (filosofie, literatură, politică și ce va mai fi în viitor). Eu i-aș spune cum va arăta România, Bucureștiul, literatura română în anul 2024. Cred că ar fi mirat cu asupra de măsură de minunățiile tehnice și informatice care ne înconjoară (avioane supersonice, submarine, internet, telefoane mobile). Ar fi și mai mirat când i-aș povesti prin ce a trecut omenirea în secolul XX (două războaie mondiale, comunism, nazism, lagăre și exterminări în masă). L-aș mai informa despre ceva care l-ar mai liniști: natura umană, dincolo de toate aceste convulsii istorice, a rămas cam același ghem de contradicții afective și morale, cu lașități și temeri, cu cruzimi și duioșii empatice. Cam așa ar decurge întâlnirea mea ipotetică și ficțională cu Eminescu…


- Nu ești doar un cărturar de elită, ci în anii din urmă te-ai implicat și într-o serie de misiuni administrative. Cum faci față acestor funcții cronofage?

- Am început să predau ca titular în învățământul universitar din anul 1997, la Universitatea "Petru Maior", mai întâi ca lector, apoi conferențiar și, din anul 2002, ca profesor universitar. Am avut, la această universitate, funcții de conducere (șef de catedră, prodecan, decan, prorector), inițiind aici, pentru prima oară în Târgu Mureș, în perioada când eram decan al Facultății de Științe și litere, studii doctorale în domeniul filologiei, în anul 2007, activități de an pregătitor pentru cetățenii străini și activități de perfecționare didactică prin gradele didactice II și I. Am accesat, în același timp, numeroase proiecte de cercetare și am inițiat programe de studii atractive. În cadrul UMFST "G.E. Palade", după fuziunea din anul 2018, am deținut funcția de prorector și director adjunct al CSUD, iar de doi ani sunt director al Școlii Doctorale de Litere, Științe Umaniste și Aplicate. Aș spune că în cadrul universității noastre, studiile umaniste au un loc bine stabilit, fiind susținute în permanență de conducerea universității în dezvoltarea și diversificarea lor continuă.


- Și legat de asta, tocmai am aflat că ai fost din nou votat în Consiliul Facultății de Științe și Litere "Petru Maior" și în Senatul Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie “G.E. Palade" din Târgu Mureș. Îți doresc succes, timp pentru scris și cititorii pe care ți-i dorești.


- Mulțumesc foarte mult, îți doresc la rândul meu inspirație și succes deplin în toate proiectele!

A consemnat Zenob alias Doina Ruști

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi".