nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Vastă imaginație

Întreaga natură era un singur corp aprins, încă viu sau poate spirit, strălucitor ca o flamă albă. Furtună solară. Însă dacă se cobora o singură ramură, era de ajuns pentru ca pustiul orbitor să se prăbușească într-un întuneric milimetric de-o clipă. Umbra ei traversa suprafața retinei și o izbăvea scurt, dar voluptuos, redându-i speranța unei viitoare și mai adânci întunecimi.

Lumina cobora pe încheietura Chiarei, iar pielea îi strălucea din loc în loc și, în timp ce răsucea antebrațul ușor prin aer, păstrându-l suspendat la același nivel, lumina se răsucea și ea, mimetică. O reverie adâncă se insinua. În reliefurile pielii, razele dezvăluiau subtilități latente, urme ale trecutului, amintiri, figuri antropomorfe crescând din osul semilunar și o emoție în ridicarea și încremenirea de o secundă a pieptului.

Lăsă brațul să cadă și să i se izbească de șold, cu un tremur scurt și o întredeschidere a buzelor. Un șuier slab i se strecură pe sub incisivi: plăcerea momentului trecuse.

Chiara se îndepărtă prin iarbă și praf și de data asta văzu tot felul de particule jucând în lumină. Aruncând o privire către incandescența orizontului, ceva păru să crească acolo. Își mută chipul brusc în cealaltă direcție, către chiparoșii de pe partea sa dreaptă, dar nu putu să nu revină cu câte o ocheadă către îngemănările de umbre care se războiau în vârtejul solar. Se opri în loc și își trecu o șuviță de după ureche. Parcă fusese o adiere, sau poate presimțirea uneia – odată cu care, în chip misterios, două trupuri apărură de nicăieri și dispărură tot în nicăieri.

Era ceva cu misterul acelui cer care părăsise omenirea și o lăsase pradă radiației și fanteziei albe. Era mai mult decât pregătirea unei noi arătări, iar șirul gândurilor se frângea sub puterea noii imagini: doi bărbați erau acolo, în iarba bombardată de fotoni.

Unul dintre ei îl puse la pământ pe celălalt și îl lovi cu sete. Cel prăbușit imploră ajutor.

Clipi. Imaginea nu dispăru și strigătele se sparseră într-un gâlgâit. Grăbi pasul și porni către casă, mușcându-și ușor buzele pentru a regăsi realitatea cărnii. Se opri preț de o clipă pe treptele de la intrare, uitându-se în gol, după care scrută drumul parcurs: nu se mai distingea nimic, flama îngălbenea, iar aburii toropelii se răsfirau. Intrând apoi și sărutându-și soțul nedumerit de absența ei, îl lăsă să o urmeze prin fiecare încăpere prin care trecea. Șoldurile i se unduiau, dar oboseala le întârzia ritmul firesc.

— Cum a fost azi?

— Mhm, frumos, poate puțin…

— Puțin cum?

— Plictisitor?

Râse.

— Dar nu ai vrut tu să ne luăm o casă aici, la țară?

— Ba da.

Își întoarse privirile către el, prelungind nota de mister.

— Ba da.

El râse din nou și întinse palmele în lături.

— Și atunci?

Tânăra se aplecă și părul i se lăsă peste obraji. Își dădu jos o sanda prăfuită și îi contemplă tocul cu o cută între sprâncene.

— Atunci…

— Da?

— Cred că am nevoie de… nu știu. Să fac ceva. Mâine merg până în oraș. Cine știe, poate cumpăr ceva frumos. Promit că îți iau și ție, dacă găsesc.

— Bine, pufni el, și mai amuzat. Așa să faci.


Florența, 1965. Proteste de stradă.

Sub umbra prelungă a domului, orașul era zguduit de mulțimi de oameni cu pancarte și de strigătele lor nemulțumite, guturale sau ascuțite, din piept și din gât, care se înălțau și reverberau pe buzele statuilor, pe suprafața frescelor și a picturilor seculare. Și ele erau parte din asta, așa cum fuseseră părtașe la tot, mereu, de la facerea lor. Ecoul vocilor însetate de schimbare era și ecoul lor. Arena de luptă era și arena lor. Urbea inhala aerul de protest și fațadele clădirilor se contorsionau, își pierdeau contururile în neliniștea generală. Un tânăr încerca să surprindă vâltoarea maselor într-un colț al pieței, transpunând osmoza, în culori stridente, pe un perete crăpat de vreme.

Chiara ridică un deget în dreptul gurii și pecetlui:

— Nu-mi place nimic astăzi.

Ieșise din magazinul de bijuterii și părea că se prelinge de insatisfacție. Pășea într-o sfârșeală agonizantă, în timp ce oameni de toate vârstele alergau pe lângă ea.

— Domnișoară! V-ați uitat cerceii! I-ați plătit! strigă vânzătoarea, de undeva.

Tot felul de oameni se străduiau să o ocolească. Tânăra se uită către grupul tot mai mare și mai amenințător și clipi. Stătu ce stătu și mai clipi o dată.

— Cred că am prea multă imaginație uneori…

— Domnișoară!... Băi… Doamnă! Cerceii!

— …chiar prea multă, vastă imaginație, își zise, continuând să meargă dreaptă și nesinchisită de nimeni și de nimic.

Claudiu-Liviu Onișoară

În prezent, doctorand în filologie la Școala doctorală "Alexandru Piru", Claudiu-Liviu Onișoară are licența în Drept (Universitatea București), dar și un un master la Facultatea de Litere din cadrul Universității din Craiova. A publicat în volume colective, reviste și antologii, dar are și un microroman publicat în 2019 - "Pădurea", Ed. Art Creativ, București și un volum de poezii - "Mâna ta ca o pasăre", Ed. Junimea, Iași, 2022. A obținut câteva premii literare, de pildă, volumul de poezii a fost publicat ca urmare a câștigării Festivalului-concurs "Conachi", ediția a XIX-a, Tecuci, 2021 și tot același volum a fost premiat de revista "Literadura" cu premiul "Marin Ifrim" pentru debut în volum (ed. a III-a, Buzău, 2022) ș.a.