nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Johnny Kosovo

Facebook îmi amintește de-o întâmplare din noiembrie 2021. Eram în tren spre Brăila și-un bărbat trăgea cu ochiul în agenda în care lucram la roman.

N-a trecut mult timp, și curiozitatea l-a împins să-mi vorbească. Se plictisea și avea nevoie de companie întru plictiseală. Am lăsat agenda-n poală și, cu un zâmbet procedural, ușor iritat de limbarița lui, m-am prefăcut că-l ascult. Până când, una dintre amintirile sale, scăpată cu nonșalanță printre tot soiul de mărunțișuri, ca și când ar fi fost doar un fir de păr, mi-a dilatat pupilele.

Ei bine, bărbatul de lângă mine făcuse parte din misiunea militară românească de la sfârșitul războiului din Bosnia, din brigada trimisă în 1996 pentru a repara podurile aruncate în aer de sârbi. Dar nu numai pe tărâm bosniac își petrecuse câteva luni din tinerețe, ci și-n Kosovo, în trupele KFOR.

Am rămas cu gura căscată.

Desigur, nimic din fizicul fostului soldat nu mai supraviețuise în rotunjimile semi-obeze ale veteranului de acum.

Venea de la Bistrița, nu pusese întreaga noapte geană pe geană și tocmai fusese concediat de la fabrica de cablaje auto de-acolo, unde avusese o leafă amărâtă de 1.400 de lei. Îl dăduseră afară pentru că nu dădea randament. Treaba lui era să îmbrace cablurile în cauciuc, deci trebuia să-și miște rapid degetele. Numai că nu și le putea coordona. De ce? Și-a dat șapca jos și mi-a arătat o cicatrice stelară pe scalp; sub os: o pană de șrapnel încasată în Kosovo. Celebra știre cu TAB-ul românesc care călcase pe-o mină antitanc plasată de sârbi cu dedicație pentru americani. Ghinion atunci, noroc acum:

— Schija asta e biletul meu câștigător la pensie. Mai am de așteptat câțiva ani. Până atunci, trăiesc și eu cum pot. O să mă fac iar paznic la Brăila. Chestia e că din cauza schijei uit lucruri, n-am vlagă-n mâini și am probleme cu vederea. Ce mi-a fost dat să văd la bosniaci, ți se ridică păru-n cap... M-au împușcat proștii de sârbi lângă Sarajevo. Ei erau băieți buni, ne înțelegeam bine cu ei, că le vindeam motorină de la noi din unitate. Știi, era embargoul ăla...

— Păi nu știți cum se cânta la Drobeta în anii ăia? "Ține, Doamne, Dunărea..."

Cunoștea șlagărul, l-a bufnit râsul:

— "... să mă duc la Sârbia,/ să trec benzina pă barcă,/ să mai fac și io o marcă". Deci, cum ziceam, ne-au ciuruit sârbii. Fiindcă ne-au prins într-un convoi cu americanii. Ei cu Humvee, noi cu ARO-urile noastre. Ăia când au văzut convoiul, au căpiat, au început să tragă în tot ce mișcă. Am avut câteva răni, dar nimic serios. Nasol a fost în Kosovo. Dar noaptea ne întâlneam toți la bordel - sârbi, albanezi, americani, nu conta. La prostituate nu mai eram inamici, era pacea popoarelor. Și-acolo matroana nu te lăsa cu ceasul ca la Paris, ci îți punea clepsidra. Clepsidra măsura o oră, n-aveai cum să furi nicio secundă, nisipul se oprea la fix 60 de minute. După ce m-am întors din Kosovo, nevastă-mea nu mai era. A fugit în Italia cu unu’. Am îmbrăcat-o cu aur din Sarajevo, din tot ce se jefuise acolo, regina din Saba am făcut-o. Și nenorocita m-a jumulit de toți banii, a luat aurul și-a tulit-o la macaronari. N-am mai văzut-o de-atunci.

Eram năucit, zici că vorbeam cu Todorov al meu din "Filip Manakis: o poveste europeană".

Ne-am despărțit în fața gării. Mi-a spus că voia să dea o raită pe la tovarășii de pahar:

— Cum mă văd băieții în cârciumă, se ridică de la mese și-mi dau salutul milităresc. Știi cum mi se zice la bar?

— Cum?

— Johnny Kosovo.

Nu știu de ce, dar uitându-mă după el în timp ce-și croia greoi drum printre cei din gară, cu o lentoare mai degrabă studiată decât naturală, ca și când ar fi fost adeptul plimbărilor aristocratice, al pașilor dintr-o lume a huzurului și prispelor, îmi suna în minte o remarcă despre timp a lui Wallace Stegner în romanul "Unghiul de repaus": "ne construim colibele în ruinele lui".

Coliba nevăzută a lui Johnny Kosovo era acea bucățică de șrapnel pe care-o purta în craniu ca pe-un certificat de naștere.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019), Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.