nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Căruțașul viselor

Gabriel începu să caute biserica din ultimul său vis și timp de două luni bătu țara în lung și în lat. Sosi în Germisara la lăsarea întunericului. Drumul lung îl obosise. Căldura de peste zi se mai domolise și aerul de munte îi făcuse foame. Se opri la o ospătărie cu un nume bizar, "La șapte ani". Se așeză la o masă lângă fereastră. Scană meniul și constată că nu oferea prea multe opțiuni. Sună din clopoțelul virtual și așteptă. În local, la acea oră, era puțină lume. Nu păreau cupluri sau familii și deși unii stăteau împreună, nu își vorbeau. Când nu erau ocupați cu telefoanele, mâncau sau priveau în gol. De undeva din spate răzbăteau vorbe răstite, explicații ce trădau o evidentă stare de tensiune. La un moment dat, un tip în uniformă și cu însemnele CSA o împinse pe cineva în fața barului, îi suflecă mâneca și le arătă celor din restaurant tatuajul cu litera N.

— Cine e nevaccinat să meargă de urgență la container, tună zdrahonul. Din ordinul CSA toată lumea se vaccinează azi! E obligatoriu.

Gabriel ieși. După ce se asigură că nu e urmărit, despături bucata de șervețel găsită pe masă și citi: Mergi în sat. Ultima casă pe dreapta.

Când ajunse, o bătrână îl trase în curte și îi făcu semn să intre în casă. Maria îi sări în brațe și începu să plângă. Când se liniști, îi povesti toate câte se întâmplaseră de când se despărțiseră. Gabriel află că reușise să scape din mlaștina bulhacilor într-o mașină de gunoi. Apoi se refugiase la bunica ei în Germisara.

— Mai știi? De la ea am căluțul de catifea.

— Și acum, ce urmează să facem? întrebă Gabriel.

— Eu nu știu ce urmează, dar am așa o presimțire că vei reuși. Doar că...trebuie să te grăbești. Urcă muntele pe acolo. La noapte e Sfântul Ion și se deschid porțile cerului, zise fata. Poate se va petrece minunea.

Cumva asta simțise și Gabriel, o tristețe dureroasă amestecată cu speranță. Simțea că se apropiase de sfârșitul drumului și că aici trebuia să ajungă, dar ce anume urma să facă, nu putea știi. Urcă vâlcele abrupte, își zdreli fața și mâinile de jepeniș și crengi de molid uscate, iar după mai bine de un ceas de mers, ajunse la dintele de stâncă. La gura văgăunii îl aștepta Terente.

— Bună seara, eu sunt Gabriel.

— Te așteptam. Dar să nu crezi că știu și de ce. Sau ce trebuie să facem. Poate ar fi bine să intrăm și să mai povestim.

Își povestiră visele, dar nu reușiră să priceapă nimic. Se înnoptase de-a binele și Terente aduse un braț de vreascuri pentru a face focul.

— Cât să fie ceasul?

— Aproape de miezul nopții, spuse Terente, căutând un reper pe cerul înstelat.

Chiar atunci se auzi un râs de undeva din crâng. Bărbații se ridicară și înaintară cu grijă.

Ielele zănatice ieșiseră la dans. Simțiseră miros de bărbat și se lăsară în jos pe pământ cu carul lor de foc.

— Terente, cred că știu ce trebuie să faci. Dă-ți hainele jos și du-te între ele. Nu le privi în ochi! Joacă cu ele și spune descântecul!

Terente, gol pușcă, se apropie. Zânele îl priviră mute. Nu mai văzuseră o așa bărbăție. Uriașul începu să joace dansul ritualic, iar zânele porniră a se roti în jurul său.

— Privește-ne în ochi, Terente, uite-te la noi, se rugau ielele de el trecând, una câte una prin fața lui, dar Terente ținea ochii închiși și călca pământul cu putere.

— Descântecul, Terente, spune descântecul, îi strigă Gabriel.

Lună nouă, lună nouă! Cal ai, frâu n-ai; Îți dau frâul meu să-ncalici calul teu

Să te duci în lume și-n țară, peste nouăzeci și nouă hotară,

Și să-mi aduci visu-napoi! Că de-o fi peste munte, îmi pun brâul meu punte;

Că de-o fi în altă țară, să-mi vină pe scară;

Și de-o fi peste deal, să-mi vină călări pe cal!

Un cerc azuriu se deschise, iar Gabriel știu că venise clipa. Alergă spre carul de foc tras de cei patru cai măiaștri și profitând de neatenția ielelor cucerite de dansul lui Terente, se sui în el. Trase de hățuri și mână arătările prin portal.

Narcis AMARIEI

Prozator bucureștean, a debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră.