nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Căutarea

Am renunțat la termos. Acum fac un vas întreg de cafea la filtru. Pun lapte de la frigider într-un bidon din plastic, de doi litri, și adaug cafeaua proaspătă. Așa lichidul se răcește suficient cât să nu deformeze bidonul.

Îl car după mine și sorb din el la muncă și pe drum. Mi-a pierit cheful de fierbințeala cafelei, de senzația de căldură pe care mi-o dădea. Acum trag de ea doar ca să rămân treaz, lucid pe cât posibil.

Mă obsedează căutarea asta care a devenit o vânare de formă. N-ai cum să urmărești conținutul, am realizat după nopți întregi de nesomn. De fapt, asta era jumătate din provocare. Să realizezi că fondul trebuie șters. În condițiile provocării, singura care poate fi îndeplinită e forma.

În tramvai, din telefonul unui călător se aude: nu uitați să porniți luminile de întâlnire! Și-a activat gpsul care are impresia că-i într-o mașină. Omul nu reduce sonorul. E cu ochii pe geamuri, căutând vreun semn care să-l ajute să recunoască zona.

Mai în spate, un om al străzii se bălăngăne într-un scaun, gata să cadă la orice zdruncinătură. E beat și se ceartă cu un partener invizibil. Pe gură îi iese un gâjâit aspru, ca și cum cuvintele îi sunt topite, lipite între ele.

Cobor și-o iau la pas cu o stație înainte de destinație. Mai sorb din bidonul meu pământiu, mai arunc o privire înspre mașinile oprite la semafor. Nu-i aud pe cei din interior, dar îmi imaginez plictiseala lor, stresul legat de muncă, nervii. Caut pe fugă semnele unei nopți de iubire sau ale vreunei aventuri de-o noapte.

Am impresia că asta ar fi forma potrivită. O privire fugară, o impresie de moment și-o senzație construită autentic. O poveste scrisă despre doi inși văzuți o clipă la semafor. Un gest, o cămașă încheiată în neorânduială, o privire vinovată. Și melodia de la radio. Amară ca limba lor. Nu s-au spălat pe dinți dimineață. Și se vor despărți curând. Geamul din dreapta e ușor coborât. Mașina pornește și una dintre inimi se afundă în piept, bate împiedicat, exact ca un cal cu picioarele legate.

Câte poți să spui într-o poveste de două mii de semne? Căutarea asta continuă m-a năucit. Uite, până și punctul e o risipă. Un punct în fața ochilor pe care-l tot urmăresc, dar la care nu ajung. Mai sorb o gură de cafea și lichidul îmi cade greu în burtă.

Disperarea nu se ostoiește. Vreau să găsesc povestirea în forma cea mai concentrată, subiectul care să sfâșie memoria. Doar să uit de formă, de cuvinte, de tot. Până și de mine și să mă regăsesc apoi printre rânduri. În 2000 sau numai 20 de semne.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)