nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Ioana Iuna Șerban

În dialog cu Florin Spătaru

Florin Spătaru: volumul tău de debut s-a numit Zero-Unu, iar peste șapte ani, următorul a primit numele de Un viitor care se potrivește trecutului. Ce a influențat cel mai mult acest hiat?


Ioana Iuna Șerban: debutul a fost în pripă, stau să mă gândesc dacă la 20 de ani simți că a publica e o urgență sau pur și simplu toată viața simți această urgență și presiune. Nu-mi propusesem ca următorul volum să fie după 7 ani (pentru c-ar fi vreo cifră magică) dar nici nu-mi propusesem nimic de fapt. Am crezut că pot scoate un volum de poezie mai repede. Dar m-am înșelat. Nu-mi pare rău că nu am publicat un al doilea volum mai devreme. Nu c-aș fi așteptat momentul potrivit sau al pârguirii sau orice. Nu am așteptat și nu voiam să aștept, ci doar așa s-au aranjat lucrurile. Norocul (adică norocul de-a nu publica în vânt) a fost influențat de faptul că începusem deja să public: texte critice în cataloage, traducerile acelor cataloage. În plus începusem să am o "viață profesională" în domeniul cultural. Și urgențele poetice s-au mai disipat. S-au mai nuanțat. Când a apărut (în orizontul minții mele mai întâi) Un viitor care se potrivește trecutului, am știut că am făcut "saltul" către formule ale mele (pe care încă le am de șlefuit, clar) și către imagini ale mele. Începusem un document nou de Word cu o poezie care a și ajuns să fie prima în volum, mi-am impus un anumit standard. Standardele mele legate de mine sunt să încerc, pe cât posibil, să nu repet ceea ce nu-mi place și critic la alții 😊


Florin Spătaru: scrii direct pe laptop, îți place singurătatea foii albe, virtuale. Acest fel de a scrie s-a născut organic sau a fost construit în timp ?


Ioana Iuna Șerban: simt că am trădat mitul scrisului pe hârtie, aproape c-am dezamăgit prin asta! În adolescență încă scriam cu pixul sau creionul pe caiete. Laptopul poate e o unealtă pentru comozi. Însă are beneficiile sale: 1. Îmi place clincănitul tastelor (am o tastatură care clincăne); 2. Nu mai trebuie să transfer de pe hârtie pe laptop; 3. Cel mai important, am nevoie de foi curate când scriu – dacă greșesc ceva sau ceva nu e cum voiam, nu-mi oferă o continuitate prielnică, atunci e lesne să șterg sau să trec pe următoarea pagină, pentru a avea spațiu alb, curat, să mă pot concentra la ceea ce doresc. De fapt, făceam la fel când eram mică și desenam pe hârtie: dacă simțeam că greșeam un element mic, atunci lăsam deoparte o coală întreagă și treceam la următoarea. Nu desenam niciodată pe verso. Apoi m-au întristat ai mei spunându-mi că mulți copaci s-au tăiat pentru foile pe care eu le desenez (ei și glumeau, desigur). Aveam mereu nevoie de un teanc nou, curat. Chiar mă îngrijora că desenele nu-mi ies, iar foile se consumă, dar nu puteam să salvez ceva greșit, trebuia o coală nouă. Word-ul mi-a oferit asta. Pentru că știu că tehnologia nu e sigură, mereu îmi trimit documentele cu poeme pe mail, să le am salvate în drive. (Mă gândesc că un inginer de planete care-ar avea mania mea ar lăsa pustie o planetă dac-ar greși cel mai mic lucru și ar trece la următoarea, și apoi la următoarea, și tot așa...)


Florin Spătaru: "vedeam o lume ca într-o bandă desenată noir-neon-sepia". Cum de ai ajuns la această potrivire de nuanțe neon-sepia ?

Ioana Iuna Șerban: mă crezi că nici nu mai știu în ce poezie din volum am scris asta?! Eu în liceu am descoperit – ca mulți adolescenți – site-ul Deviantart. Încă am contul unde încărcam desenele mele (și benzi desenate incipiente). Dar adesea doar mă uitam pe desene ale altora – fan art cum ar veni. M-au atras mereu desenele cyberpunk. Cred că grila coloristică într-un desen animat sau într-o bandă desenată e un indice foarte bogat legat de atmosferă, intrigă, personaje și chiar memorie, o memorie adâncă ce coboară în lumi pe care nu le-am cunoscut. Noir-neon-sepia nu pare să aibă sens dar: noir ține de contrast întuneric-lumină, neon de evidențieri strălucitoare, sepia de fond, de latență. Un cadru cu un om în palton care duce un plic – peste drum, într-un bar, se distrează unii. Genul acela.


Florin Spătaru: care sunt artiștii momentului din perspectiva ta ?

Ioana Iuna Șerban: întrebare-capcană din multe puncte de vedere! Sunt artiștii momentului cei care vând foarte bine de un deceniu încoace? Yes, no, maybe? Să fii artist al momentului cred că e la fel de riscant ca artist al poporului. (Probabil mulți artiști dacă ar știi că sunt considerați artiști ai momentului ar leșina înăuntrul lor – nu e chiar un lucru pe care să-l vânezi.) Ca să răspund ca la carte: în arta contemporană există nu o lume ci o multitudine de lumi, de stiluri, de istorii, de mitologii – multe dintre acestea au artiști ai momentului, ceea ce devine un paradox și arată că totodată această denumire nu se susține. În munca mea curatorială mă interesează să lucrez cu artiști care pot depăna o stare, nu doar momentul. În jurul momentului e un halo și noi toți credem că-l deținem.


Florin Spătaru: vei termina albumul de benzi desenate după romanul lui Kadare, Generalul armatei moarte ?

Ioana Iuna Șerban: îți sunt foarte recunoscătoare că mi-ai amintit de acea bandă desenată – uitasem de ea, sau uitasem că eu aș vrea să fac și așa ceva, uitasem că am mai mult decât un suflet de Excel. Când am început (pe la 23-24 de ani) acea bandă desenată după primul roman al lui Kadare, voiam să dau lovitura cu ea, cum voiam să dau lovitura cu tot ce cream. Then life happened – plus comoditatea mea. Dar mereu știam că pe la 35 și ceva de ani (deci într-un viitor curând) aș reveni cu forță, răbdare și pasiune să mă ocup și de benzi desenate așa cum vreau eu să le fac. Și să pot să le și public pe picior mare. Pe de-altă parte, romanul acesta al lui Kadare e ca o mână care te sugrumă, e greu să stai în acea atmosferă – în desenul meu, leitmotivele erau sacii în care urmau să fie adunate rămășițele soldaților morți, saci care de fapt se reiterau și în corpul personajelor vii. Filmul făcut după roman duce lucrurile într-o zonă mai comic-derizorie, însă eu la acea vârstă n-o puteam înțelege. Cine știe, dacă nu sunt sclava vechilor percepții, atunci poate voi regăsi altfel romanul și voi finaliza banda desenată cu pricina. Cu un manierism mai bine dozat. Probabil și pe Kadare l-ar încânta să știe ce a inspirat primul său roman.


Florin Spătaru: cum ți-ai dezvoltat stilul aparte din planșele BD ?


Ioana Iuna Șerban: totul a început – ca de fiecare dată – de la o neputință 😊 Nu reușeam – și de fapt mă și plictisea – să trasez acele cadre pătrate exacte în care să comasez desenul. Plus că nu eram, nu sunt un om care să-și imagineze acțiune. Mai mult stări, scene, joc al imaginilor, pendulări interioare. Tata îmi lua multe BD-uri când eram mică, mă gândeam că pot și eu, și pot mai bine să le fac, așa cum îmi place. De fapt BD-ul trebuie văzut ca joc al unor cadre de film, în care combini textul cu perspectiva cu o libertate a creativității pe care probabil alte medii nu ți-o dau atât de mult (adică și libertatea asta dar fără să fie kitschy). La 21 de ani începusem un BD cu un dadaist – era o galerie de reinterpretări ale unor lucrări sau poezii dada românești. Tot atunci m-am apucat de o bandă desenată despre interioritatea unui personaj, cred că planșele acelea au ajuns și în Macedonia la festivalul comics-urilor balcanice. Cum nu aveam musai un text lăsam imaginea să mă ghideze și să genereze apoi textul. Cred că ce făceam eu era o combinație între manga (o influență puternică pentru stilul meu de desen) și un noir baroc. În general făceam BD doar cu tuș negru și cerneală, fără culori. Am însă și un comics mai vechi început unde mi-am colorat planșele în Photoshop.

Simt că povestesc despre vremea dinozaurilor.


Florin Spătaru: "un drops văduv de ambalaj": există vreun detaliu al acestei lumi care nu-ți poate inspira poezie ?


Ioana Iuna Șerban: mă bucur că-ți place alăturarea – e destul de barocă – dar e so me. Cred că sunt un bun pritocitor stilistic – în fine, bun dar nu foarte bun căci la acest capitol stilistic și inventiv scriitorii români stau foarte bine, și oricum pe mine mă interesează mai puțin să înfloresc fraze și să transform realitatea într-o jucărie, eu sunt mai mult genul de scriitor care vrea să surprindă un adevăr. Strict vorbind, mie lumea nu-mi inspiră poezie (nup, nu știu ce e exact poezia) ci discursuri. De când eram mică îmi făceam în minte discursuri ale altor persoane, ființe. Mă interesează unde se duce un discurs, unde sunt anumite butoane apăsate, mă interesează să lucrez la detaliile acelui discurs și, da, mă interesează frumusețea și vibrația dintre a avea nevoie de un culcuș și a te simți stăpân pe tine și plin de curaj.


Florin Spătaru: cum ai trăit nebunia cu NFT-urile ? Crezi că o să revină ?

Ioana Iuna Șerban: cred că mulți au luat NFT-urile ca fiind un nou curent sau gen artistic – dar nu asta erau. Ele veneau la intersecția dintre un mod de-a vinde (strict legat de criptomonede, dacă am înțeles bine), un mod de marketing mai general privind mondenitate X lumea artei și un mod de-a autentifica și păstra drepturile de autor pentru o lucrare. Nu a fost o nebunie pe care s-o înțeleg. Dac-ar fi să revină ar fi sub o formă mai bine pusă la punct, un fel de platformă de vânzare (cred) – oricum, nu e formă de tehnologie după care să ai peste ani nostalgie nici cât avem acum pentru pager.


Florin Spătaru: te-ai gândit să introduci în viitoarele volume de poezie, desene de-ale tale ? Crezi că cele două arte ar rima sau s-ar ciocni ?


Ioana Iuna Șerban: uite, a fost bine că Un viitor care se potrivește trecutului a apărut când a apărut – astfel volumul a avut și reproduceri după lucrări ale Ancăi Mureșan, prin amabilitatea Galeriei H’art. Nu sunt ilustrații (cum am mai auzit), nu e nici carte obiect ce ieșit, pur și simplu e o tensiune benignă și fertilă între cele două, text și imagine, text și pictură. Nu m-am gândit încă la cum va arăta volumul următor din acest punct de vedere. Nu aș introduce desene ale mele însă – volumul acela va fi un volum cu poeziile mele, nu cu tutti frutti-ul talentelor mele (nu văd cum ar putea acest lucru să dea bine).


Florin Spătaru: ce crezi că lipsește din arta românească contemporană ?

Ioana Iuna Șerban: cred că un anumit simț al comunității lipsește – în sensul că, poate din pricina încă scurtei istorii a mediului privat în arta românească, nu e obișnuit sau la îndemână instituțiile, actorii scenei artei să fie uniți pentru un scop comun care ar ajuta scopul individual al fiecăruia. Nu zic, în ultimii ani (de la pandemie încoace), foarte mult și bine s-a dezvoltat scena artei românești. M-am bucurat de curând când am auzit pe directorul unei instituții de artă din Norvegia spunând că scena românească, bucureșteană e un loc de văzut. Dacă bunăstarea și efervescența vor continua în mod susținut, atunci sunt sigură că și fisurile existente (insuficiente platforme sau fonduri etc.) se vor regla.


Florin Spătaru: care e poezia cea mai clandestină pe care ai citit-o ?

Ioana Iuna Șerban: aș zice că poeziile lui Geo Bogza pe care le-am citit în adolescență dădeau sentimentul că e un act clandestin la mijloc. Sau cele în limba spargă ale Ninei Cassian. În rest, mărturisesc că nu mi-am pus problema până acum când e clandestină o poezie. Poate atunci când nu urmează vreun trend și tipar poetic?

Îți mulțumesc frumos pentru aceste întrebări faine, mai facem.


 

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi".