Mi se amestecă planurile temporale: azi dimineață am ascultat timp de o oră și jumătate un program al lui Andi Moisescu pe Youtube, unde avea o conversație cu incredibilul Nicu Alifantis, care, în timp ce scriu, îmi cântă Decembrie a lui Bacovia. Între timp, încerc să scriu despre prezentul de pe aici, în Santiago de Chile. La intersecția planurilor temporale fiind Youtube care, din fericire, ne aduce clipele acelea minunate ale muzicii Folk.

Vă scriu în preajma celui de-al doilea an aniversar al "revoluției sociale", din 18 octombrie 2019. Mâine se pregătește lumea să-și aducă aminte de evenimentul care a fost și este destinat să răstoarne regimul politic și economic, moștenit de la Pinochet si administrat, 30 de ani, de social-democrație și de social-creștini. Revolta care, printre altele, cerea și capul președintelui, un om bogat, de dreapta, a fost "astâmpărată" de promisiunea unei noi Constituții, scrisă de reprezentanți aleși de popor; v-am mai povestit de treaba aceasta. Convenția Constituțională căreia i s-a dat sarcina lucrează de zor, contra întregii prese, și-a terminat deja faza inițială, complicată și abstractă, a regulamentelor interne de funcționare, și, simbolic, președinția a declarat că de pe 18 începe să scrie noua Constituție. Mâine mulți chilieni vor ieși in stradă, unii pașnici, alții războinici, și eu va trebui să mă mut de la mine din Piața Dignidad, care este acum așa cum a fost la București cândva Piața Universității.

Dar nu pot să nu leg de revoltă ceva care îmi mănâncă sufletul. Eu v-am mai pomenit că sunt profesor de Botanică și predau, printre altele, Arhitectura Peisajului, la o universitate privată din Santiago. În anul 2019, anul revoltei, am avut o studentă foarte bună, s-o numim J. Am ținut mult la ea, discretă, oacheșă și foarte inteligentă. În semestrul al doilea a câștigat o bursă de schimb studențesc – să stea un timp în Mexic –, ceea ce mi s-a părut extraordinar. A venit în mod special la școală, chiar în mijlocul revoltei, deși era și grevă studențească, să-și dea un examen, ca să poată pleca în Mexic. Cum eram bolnav, am rugat o colegă să-mi țină locul. Am aflat de la ea că J., pe câmpul de bătălie din centrul orașului, fusese un fel "infirmieră"; încă o dovadă a valorii ei. Însă cu bursa n-a avut noroc. Deși a reușit să plece în Mexic, a revenit brusc în țară ca să n-o prindă pandemia. În timpul pandemiei, familia ei i-a spus că nu mai aveau bani ca să-i plătească facultatea; în plus, au rugat-o să se ocupe de o bunică, aflată pe moarte. Eu am păstrat legătura cu ea, oferindu-se să mă ajute să scriu niște fișe de plante ornamentale pentru un site web. Astfel, am menținut contactul, dar pe timpul pandemiei nu ne-am văzut decât o singură dată, de ziua ei. Atunci mi-a povestit că murise bunica și că familia ei o "mutase" pe ea și pe prietenul ei la casa bunicii moarte, o casă veche într-o stare jalnică, în centrul orașului. Pe lângă faptul că nu a putut să se întoarcă la studii, s-a văzut obligată să se întrețină. Într-o zi mi-a scris că pleacă în Costa Rica și m-am bucurat, năzuind să rămână acolo cât mai mult, fiind o țară cu o natură excepțională; mă gândeam că poate, măcar pentru o vreme, își va putea găsi un loc de muncă. Dar a revenit în Chile. Iar am comunicat, m-a rugat să-i dau o scrisoare de recomandare fiindcă trebuia să caute iar un loc de muncă. I-am dat scrisoarea și i-am urat noroc, să câștige niște bani și să poată reveni la universitate. Au trecut câteva săptămâni și o colegă de la universitate îmi scrie că J. este la spital, la psihiatrie, că încercase să-și ia viața. Am încremenit. Eu sunt un om care ține mult la viață, personal nu cred în consolarea vieții de "Apoi"; de aceea îmi vine atât de greu să înțeleg că cineva atât de tânăr ar încerca să-și ia viața. Ce am fi putut să facem ca să nu se întâmple așa ceva? Ce ar fi putut face familia? Prietenul? Societatea, care nu a ajutat-o deloc: o viață de plătit, un învățământ de plătit. Cum să faci față? A mai fost și treaba cu îngrijitul și moartea bunicii, moartea fiind în acest caz un fel de a te duce sau de a fugi într-un loc unde poți să te odihnești. Am reluat comunicarea cu J. Are voie la laptop câteva minute pe zi, i-am dăruit niște cărți pe care le-am dus la spital, dar n-am avut voie s-o văd. Voiam să stăm un pic de vorbă, să-i spun cât ținem la ea. M-aș bucura ca apele să revină în albie, iar J să aibă parte de fericirea pe care o merită pe deplin.

Gândindu-mă la toate astea, la anul aniversar al revoltei, la care J. a participat activ, ca mulți alți tineri care se zbăteau pentru ca învățământul să nu mai fie o marfă, îmi vine în minte vremea studenției mele la Biologie, cândva, la Universitatea din București. Datorită ei am avut parte de liniște și de fericire patru ani de zile, singura obligație fiind să înveți. Sper să construim o țară unde studenții care au merit și dorință să poată să-și vadă de studiile universitare, să atingă plenitudinea prin ele și, desigur, să poată prețui viața lor și a celorlalți.