OPTm
nr.crt.

Calomnia lui Sandro Botticelli este transpunerea picturală a unui fragment din Dialogul lui Lucian. Se pare că Apelles, pictorul a cărui operă l-a inspirat pe Lucian, a fost victima unei calomnii lansate de doi confrați care l-au acuzat că ar fi instigat revolta din Tyre. Ca urmare Ptolemeu ar fi decis să-l vândă ca sclav pe Apelles. Ca să scurtez povestea, Apelles a reușit să-și dovedească inocența, dar l-a pedepsit pe „naivul” Ptolemeu portretizându-l nu chiar convenabil într-un tablou.

Tabloul lui Apelles pe care Lucian îl descrie nu s-a păstrat - aici putem insera o altă poveste, cum că Ptolomeu ar fi cumpărat tabloul și l-ar fi păstrat în camera lui pentru a-și aminti greșeala făcută, sau l-ar fi cumpărat pentru a-l distruge.

Oricare variantă este verosimilă, dar ar fi păcat să contribui cu o suspiciune la deja pătatul portret al lui Ptolomeu Philopator.

Tabloul lui Botticelli mi-a rămas în minte de când am vizitat Galeria Uffizi din Florența prima oară în anii 1990. De câte ori m-am întors la Uffizi, mi-am pus aceeași întrebare: cum se face că un subiect complex ca acesta, cu 10 personaje, este pictat la dimensiuni atât de mici —62x91 cm — în comparație cu faimoasele tablouri Nașterea lui Venus sau Primăvara, care covârșesc privitorul nu numai prin spectaculos ci și prin dimensiunea care pare că-i învăluie, imersându-i în mit.

M-am gândit că tocmai această miniaturizare a personajelor, fiecare surprins într-un act previzibil până la un punct, m-a determinat să mă apropii și să-l descifrez. Dincolo de protagoniștii alegorici (Adevărul, Căința, Conspirația, Suspiciunea, Înșelătoria, etc.), pe un plan mai înalt, se află 13 sculpturi așezate în nișele stâlpilor care susțin edificiul. Războinici, prelați, filosofi, alegorii feminine ale unor virtuți, toți privesc scena de jos cu dispreț sau cu îngăduință. Panelurile de la baza stâlpilor sau din partea lor superioară se micșorează la scară, dar nu într-atât încât să nu fie descifrabile ca scene de luptă sau vânătoare. Alcătuiesc ele un soi de judecată non-factuală asupra consecințelor calomniei sau sunt mai degrabă contextul care provoacă calomnia?

Oricum le-am vedea, se adună într-un murmur în jurul poveștii centrale. Calomnia, domnița suavă în alb și-albastru, se zbate între cel pe care-l trage de păr și Ignoranță și Suspiciune: una încearcă să-i prindă părul cu un șnur, cealaltă încearcă să o împiedice. Fără a le băga în seamă, Calomnia se răsucește fără a privi către cel spre care îndreaptă torță aprinsă. Are ochii aproape închiși, de parcă ar fi în transă; este condusă de Invidie, de parcă este lipsită de voință proprie.

Cu toate acestea, inerția mișcării în care corpul ei este lansat precum și mâna încleștată în părul tânărului aflat la pământ, o trădează: îl va pierde pe tânărul care se roagă. Deși acesta încă nu știe, Adevărul și Pocăința sunt singurii lui aliați.

Să fie această alegorie veche de aproape 2300 de ani a lui Lucian, reprezentată acum mai bine de 500 de ani de Botticelli, de actualitate?