Personal nu am avut vreo interacțiune directă sau în câmpul visului cu Sânzienele (Ielele noastre din popor) sau poate nu-mi amintesc eu. Cert e că am o povestioară despre ele, transmisă din generație în generație.

În Moldova, zona Pancu-Movilița, există o întindere de câmp pe care Zăbrăuțul trece cum îl taie capul. Uneori se ambalează când plouă mai mult și face ravagii, alteori curge ca un firicel în pragul secării.

Și în zona asta e un loc unde pământul e moale, sub care se aud țipete. Localnicii i-au spus Poarta Iadului. Când treci pe lângă ea simți o încărcătură grea, de parcă sufletul îți iese din tine. Ești complet lipsit de energie și starea de bine e înlocuită cu panica. 

Iar fix lângă, la vreo câțiva metri, se află cumpăna satului. E o cumpănă veche, înalta de zici că zgârie cerul, la capăt atârnând de o  găleată ruginită. Localnicii adapă animalele aici și trec pe luciul apei cana de tablă, de care stă agățat un lanț lung. Beau până la fund. Apa e rece, cât să liniștească dogoarea de afară. 

Iar de acest loc se leagă următoarea poveste:

În sat trăia o familie cu un copil nevorbit. Ajunse băietul la vârsta de cinci primăveri și nu scotea vreun cuvânt. Ai lui îl duseră la medici, fără vreun rezultat, la popă și îl boteză, dar copilul se încăpățână să nu vorbească. O vecină îi spuse mamei să-și ia fiul și să meargă la vrăjitoarea satului, să aibă încredere în ea că are har, dar să-i lase la intrare lucrurile de botez ale copilului, plus o lumânare și bani, după pofta inimii. La început ezită, că n-are ea ce căuta la vrăjitoare, dar vedea că nimeni n-o poate ajuta. 

Ajunsă la babă, mama îi întinse hainele, lumânarea și banii, dar femeia văzând copilul se sperie. Îi aruncă monedele și îi dădu înapoi lumânarea aprinsă. Hainele în schimb le păstră. 

- Copilul ista îi legat. Lasă-l matale la noapte la fântâna ceia cu cumpăna gre’ și întoarși-te în sat. Feșiorul s-o găta înapoi mâne în zori. O grăi.

Mama se panică, cum să-și lase copilul peste noapte? Și ce e asta, să-l lase singur, dacă vine cineva și-o omoară. 

Când să plece de la vrăjitoare, mai mult confuză decât liniștită, cotoroanța adăugă:

- Nu si va atinji di el om sau hiință vie. Lasă-l în socoteala lor, dar să nu cutezi să le vezi. Moarte ți-or da or dambla. 

Femeia își luă copilul și-l duse la cumpăna grea. Îl legă cu un lanț de nicovala lăsată în drum pentru potcovit și, plângând, se îndreptă spre sat. Acasă-i spuse soțului cele petrecute și bărbatul își ieși din minți. Cum să creadă nebuna satului? E copilul lor, lăsat în câmp. Și își luă traista cu merinde și o sticlă de vin.

Ieși pe poartă fără să privească în dos, luând calea fântânii. Orele treceau, noaptea se îngâna cu ziua și nici băietul, nici tatăl nu se iviră. 

Soarele se ridică din vale și pe ulița satului se auziră primii pași pe pietre. Mama, cu inima în gât, ieși să vadă ce se întâmplă și la două lungimi de par își văzu copilul apropiindu-se de casă. Ajunse în fața lui și dintr-odată fiul zise: "Mami, di șe m-ai lăsat singur?", după care femeia îl luă în brațe și-i sărută creștetul.

- Băietu’ meu, n-o să ti mai las nișiodată. Pentru tini oi făcut asta. 

Îl strânse în brațe, dar după câteva minute se întrebă unde-i bărbatul ei? Că doar după fiu a plecat. 

Nu la mult timp, în sat se auzi o voce gravă. Strigă spre cer: Nu mâ lâsa muiere să mâ duc. Ielele. Rău făcut, rău. S-o crăpat de ziuă. Și și pâmântul vuia. Băietu’, undi-i băietu’? L-au mâncat. Horâ, l-or apucat în horâ. Nu, nu mă mătrăși. Du-ti, pocitanie, du-ti. Și leșină.