OPTm
nr.crt.

Forme ale alterității

Pavel Nedelcu are meritul incontestabil de a fi apărut pe scena literară românească cu ceva atipic: un roman intitulat Încotro ne îndreptăm ale cărui semnificații profunde pot fi intuite și din prefața cărții, semnată de Emanuela Ilie:

La capătul aventurilor deconcertante ale personajelor de prim-plan, ce se intersectează după o logică deloc arbitrară (aparentul trio reprezentat de domnul Franz, Robert Buch și doamna Nadia, supravegheați, din umbră, de Soldat și profesorul Kandinsky), cititorul va înțelege pe deplin frumusețea cu totul atipică a acestei cărți care își blurează voit semnificațiile, în spatele unei faconde auctoriale în definitiv înșelătoare. Și, cel mai probabil, o va relua, odată ce va înțelege că Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși – cu toate că are câte ceva din toate acestea.

Articulația acestui roman se sprijină pe o serie de divagații, dar și pe contrastul dintre aparență și esență. Placa turnantă a poveștii este însă mintea schizoidă a lui Franz (personajul central al cărții) în relație cu realitatea care nu se conformează expectanțelor lui, realitate care pare că reușește să-l nimicească, să-l arunce în cele mai întunecate abisuri existențiale. Devenirea lui este o poveste închinată suferinței, confuziei, multiplicității, și nu în ultimul rând, traumei, căci de aici pornește totul, ea reprezintă vehiculul sau motivația tuturor întâmplărilor și evenimentelor din această ficțiune, modelată după structura kafkiană și încheiată cu o frază densă intertextual:

„A doua zi dimineață, când se trezi în patul lui după o noapte de vise zbuciumate, Domnul Franz se pomeni transformat într-o insectă înspăimântătoare – dintr-o scrisoare tulburătoare, semnată de Robert Franz Samsa. "

Dar până să ajungem la finalul cărții, apoteotic, de altfel, și imprevizibil, este cale lungă. Romanul dispune de o arhitectură narativă deconcertantă, în care realitatea se împletește cu ficțiunea, toate imaginile inițiale se întorc ca un bumerang, totul este alienat și alienant, totodată. Ceea ce mi se pare că iese relativ ușor în evidență este doar acea voce repetitivă de pe parcursul romanului, al cărei imperativ (Vrem o explicație plauzibilă) produce un ecou de o rezonanță puternică, care alimentează drama protagonistului și în același timp bulversează cititorii. Nu de puține ori ne confruntăm cu acest discurs labirintic, iar singurul personaj care oferă o explicație plauzibilă este Nadia, un personaj mai mult decât semnificativ, care poate fi interpretat ca o alteritate desemnată de autor să ne ghideze prin această rețea încurcată de noduri. Deși, bineînțeles, la un alt nivel de lectură pare că reprezintă fie tutela salvatoare a domnului Franz, prins în capcana iluziei și a dorințelor deșarte, fie fundalul unei realități referențiale, ce ne poartă dintr-o poveste în altă poveste, ca într-un labirint din care simți că nu mai ai scăpare. 

În schimb, personajul tragic al cărții, Franz, devine simbolul unei conștiințe disipate. Cea mai grea încercare la care este supus este aceea în care este pus față în față cu propriul sine. Confruntarea eului interior îl va determina să capete iluzia unor forme de alterități ostile, silindu-l să își piardă propria identitate. Ruptura lui de viața exterioară, fisurile între planul interior, cel al conștiinței, și lumea dinafară, dar și căutarea zadarnică a unui mijloc de salvare, toate îl condamnă la manifestări de conștiință ieșite din comun. Protagonistul își creează în subconștient o viață proprie, asemenea unui pictor își zugrăvește tabloul în culorile preferate. Astfel, își confecționează propria realitate care nu îi face rău, care îi oferă confortul pe care l-a căutat atât de mult timp. În lumea lui, schizofrenicul practică meseria pe care și-o dorește: este un agent de pază într-o gară, ceea ce îi permite să își folosească propriul scut de protecție împotriva realității exterioare, cea care estropiază ființa umană, asemenea patului procustian. Pentru el, timpul și spațiul își pierd consistența, trauma îl răpește din lumea reală, ceea ce ne poate da impresia de încremenire în prezent:

Omul trăiește mai mult în realitatea propriei imaginații decât în cea obiectivă, exterioară (dar există o realitate obiectivă, exterioară?) Ceea ce pentru unul pare, pentru celălalt este, ceea ce pentru altul este, pentru altul încă nu poate fi...

Unul dintre cele mai reușite pasaje este acela în care Franz realizează că lumea pe care și-a creat-o, inconștient, pentru a se proteja de rănile din trecut, nu a existat niciodată. Află sau este silit să își dea seama, cu ajutorul Nadiei, cine este de fapt, care este numele lui real, Robert Buch, că este căsătorit chiar cu Nadia, că factorul declanșator al destabilizării sale a fost respingerea studiilor sale doctorale, care l-a aruncat într-o prăpastie a uitării. Momentul în care Franz nu își poate explica de unde știe să cânte la pian, de unde survine acel sentiment atât de familiar față de Nadia, este redat astfel:

În timp ce cânta se priveau stetoscopic, scormonind în interiorul celuilalt fără să-și vorbească. Melodia era propria lor voce, iar ochii mențineau contactul vizual necesar unui dialog. Cei doi se strigau, nu se auzeau, iarăși rătăceau, iar se regăseau, cu ochii simțeau, din nou se pierdeau, iar se urmăreau, iarăși își vorbeau, Când te-am căutat, cât am îndurat până te-am aflat, și am vrut să plâng cât să îmi alung inima de tâng, să îmi smulg din piept inima de plumb, inima-mi de câlți, de doruri fierbinți, și am vrut să urlu ca un lup în noapte, dorul să-mi azvârl într-o parte. (...) Cei doi plângeau, unul fără să știe de ce, cealaltă pentru că știa prea bine. 

La fel este și scrisoarea din final, întinsă pe câteva pagini încărcate de emoții puternice. Ea concentrează cele mai intime confesiuni ale lui Franz (făcute într-un moment de luciditate, când încă boala nu îl acaparase în totalitate și își recunoștea familia), insistând pe copilăria lui, întunecată de proiecțiile unui tată abuziv. Schema este cunoscută: dorințele pe care tatăl nu a reușit să și le împlinească sunt transferate fiului, care nici pentru el nu se materializează; mai mult, copilul este abuzat sexual de către profesorul de pian și trăiește mereu în umbra fratelui său etc. Însumate, toate acestea conduc către alienarea și fragmentarea lui definitivă. Scrisoarea care îi este dedicată mamei lui, înainte să moară, mi-a amintit de Iona lui Marin Sorescu, pentru că ecoul invocației Mai naște-mă o dată, mamă, prima viață nu prea mi-a ieșit se resimte și se pliază perfect pe ceea ce înseamnă suferința lui Franz. 

În fond, romanul vorbește și despre iluzii întreținute, desființate de o conștiință imanentă inutilă, într-o realitate pernicioasă și degradantă, care silește individul să își caute mereu alte identități pentru a supraviețui.

Pavel Nedelcu, Încotro ne îndreptăm, prefață Emanuela Ilie, LITERA, bpc, 2022

Maria-Loredana Pleșca

Studentă a Facultății de Litere, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, în anul al III-lea, secția Limba și literatura română - Limba și literatura spaniolă.

Echipa
Arhiva
PRINT 31⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Stil fluid, personaje care mențin atmosfera și atenție pe derularea faptelor - acestea sunt însușirile prozei lui Adrian Mielcioiu, pe care le detectezi imediat.

Doina Ruști

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

LITERA, 2022

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Liviu G. Stan, la decernarea premiului

Premiile FICȚIUNEA

- Premiul Ficțiunea pentru cel mai creativ artist vizual a fost acordat lui Bogdan Farcaș  - pentru rolul Florin Iespas, din lungmetrajul Neidentificat (r. Bogdan Apetrei).

- Premiul Ficțiunea pentru cel mai creativ scriitor a fost acordat lui Liviu G. Stan - pentru romanul Salamandre, Litera, bpc, 2021.

- Premiul Ficțiunea pentru personalitatea artistică a anului a mers la Horațiu Mălăele, recompensat pentru implicarea în numeroase zone ale ficțiunii (film, teatru, carte, desen).

Juriul

Doina Ruști, Adriana Irimescu, Andrei Boncea

HUMANITAS, 2022

ART, 2022

 

Copyright © optmotive.ro