Desfac încet pouch-ul ocru, scot pachetul de tutun, apuc cu degetele arătător, mijlociu și mare o grămăjoară de tutun care seamănă izbitor cu părul meu… uscat și răvășit. Plasez filtru în partea dreaptă a foiței, pun tutunul, presez ușor, rulez, umezesc și e gata. Țigara. Știu că primul fum mă va înțepa, că limba se va revolta în așteptarea gustului destul de oribil, dar nu mă pot abține. E între momentul aprinderii și primul fum tras adânc în piept o prăpastie a așteptării. A așteptărilor. Se poate întâmpla orice, gustul tutunului poate fi altul, filtrul poate nu se va lipi de buze, gura poate nu va respinge primul fum.

E o alegere conștientă primul fum, aproape oribil, care-mi face gura pungă și-mi aduce aminte că n-ar trebui să fac asta de 20-30 de ori pe zi. Dar nodul din gât, prezent permanent între cele 20-30 de prime fumuri ale unei zile, dispare preț de o țigară fumată. Da, știu, pielea se usucă, plămânii obosesc, respirația e înfiorătoare… Port cu mine mereu gumă cu gust puternic de eucalipt, mă spăl compulsiv pe dinți... 

Dispariția nodului din gât e importantă și prețul propriei dependențe e mic. În momentele alea în care nu fumez compulsiv țigara, ci pe-îndelete, cu fumul expirat filtrând gândurile însoțitoare, mă apucă o ușoară amețeală, ca și cum aș bea un pahar de vin bun, sau îmi aduc aminte de lucruri pe care memoria mea, destul de independentă, le aduce la suprafață. 

Acum îmi amintesc clipa în care am înțeles că mama a uitat că fumează. Dintre toate lucrurile pe care nu le prea făceam împreună, din rarele momente când ne vedeam, ritualul fumatului era, cumva, al nostru. Aprindeam câte o țigară, trăgând cu sete din ea, sporovăind vrute și nevrute, ocolind cu grijă subiectele esențiale care ne țineau la distanță. 

Era cald, august, într-un sanatoriu pe malul Oltului, unde mergeam să o văd din când în când, în ciuda faptului că nu mai știa cine sunt, cu atât mai puțin cine e ea. Îi cumpărasem un cartuș de țigări, așteptând momentul ăla al aprinderii țigării, pe banca așezată la umbră, privind pe furiș grupul de lunatici, scoși ca puii la soare și care, din când în când, se apropiau de mine să-mi ceară o țigară, prin gesturi mai ales, sau acces la telefon. Mama se uita pierdută la ei, râzând ușor, nedumerită, frământând țigara pe care i-o pusesem între degete. 

I-o aprind, scoțând fumul pe nas, îi duc mâna la gură, ajutând-o să-și poziționeze țigara între buze, deschid zippo-ul cu clickul recognoscibil, apropii flacăra de țigară, iar ochii mamei se aprind de nedumerire, deschizând gura într-un "ooo" speriat. Țigara cade și asta a fost tot. 50 de ani de fumat (!!!) dispar fără zgomot odată cu țigara căzută.