În contra-timp. Distanțări, plictis, respirație

Înainte să-nceapă totul, încercam să schițez subiectul unei cercetări posibile asupra noțiunii de distanțare în domeniul traducerii.

Izolasem (!) într-un ambalaj din plastic, plin de bicarbonat de sodiu, cartea Éthique de Robinson care mi-ajunsese în cutia poștală cu un miros înfiorător, de mucegai, de spațiu închis; culmea pentru un text care deschide atâtea portițe! Est vorba despre versiunea franceză a celebrei Minima moralia (Elemente pentru o etică a intervalului) de Andrei Pleșu, cumpărată de pe un site cu cărți la mâna a-doua (cartea fiind epuizată), cu scopul de a studia versiunea franceză în comparație cu cea românească, pe care o știu de mai bine de douăzeci de ani. Începusem să schitez lucrarea, așteptam doar ca hârtia să își revină din sejurul său prelungit într-un depozit umed.

Pe urmă totul a luat-o razna. Avalanșa măsurilor de protecție contra pandemiei a anulat orice distanță între ficțiunile cele mai trase de păr și realitatea noastră săracă și simplă, de ființe umane, făcute din carne și sânge, confruntate cu coronavirusul.

Abstract, jocul meu cu mărgele de sticlă legat de teoriei distanțării a devenit brusc foarte concret: autoritățile au impus să păstrăm distanța față de ceilalți și să-i întâlnim cât mai puțin cu putință.

Când ai șansa de a fi ferit de boală și de precaritate, orice lamentație pare futilă. Deci, nu mă plâng de nimic. Totuși, am trăit o întâmplare ciudată din care mi-a trebuit mai mult de o săptămână să-mi revin: m-am simțit pe punctul de a dispărea, dispersată în numeroasele „întâlniri partajate via ecran”, cu senzația că cineva îmi ia sufletul. Cum de m-am trezit opresată de această frică arhaică? Era de neînțeles, din moment ce folosesc în mod normal toate oportunitățile lumii virtuale și numerice.

Poate că tocmai calitatea distanței care ne separă, unindu-ne în același timp a schimbat totul - pentru că orice interval spațial presupune două limite - ca în matematică.

Obligată să folosesc videoconferințele de mai multe ori pe zi, mi s-a părut că-mi pierd fizic orice realitate, că mă aplatizez, și m-am temut că și interlocutorii mei mă percep la fel. Fluxurile obișnuite ale sinelui, când suntem față în față, nu mai traversau eterul, râmânând în același punct, al startului. Și-atunci mai este aceasta o întâlnire? Unde se află împărtășirea?

Reflectând la sensul acestei crize, am perceput reuniuniunile virtuale ca pe o acumulare, o îngrămădire de imagini pătrate, de corpuri trunchiate în spațiul ecranului, unde fiecare era expus. O sinistră ceremonie intruzivă. Am simțit că aceste ședințe video ne expuneau ca într-un insectar. Dispăruse orice relație interpersonală. „A fi” acolo era doar expresia speranței de a exista pentru Altul. Brusc, simțeam că, asistând la aceste video-ședințe comune, mă agățam/ne agățam de speranța că celălalt ar avea în continuare instinctul și forța de a vedea în mine/în noi mai mult decât un artefact în două dimensiuni: persoana mea/a noastră. Trebuia ca distanța dintre noi să fi fost în prealabil umplută suficient pentru a ne restitui, în imaginație, Celuilalt.

Eram pe punctul de a pierde sensul izolării mele obișnuite, acela al unei persoane mai degrabă sedentară, care scrie în camera ei, într-o singurătate sănătoasă, agrementată de câteva ieșiri a căror raritate le făcea prețioase. În cea de-a douăsprezecea zi de izolare generală, menită să ne protejeze și să-i protejăm pe ceilalți, brusc, trăiam saturată de imagini venite din afară, și de informații nedorite, de obligații, de întâlniri și de constrângeri, adăugate celor curente. Toate acestea au ajuns să-mi acapareze zilele de la un capăt la altul. Subit, prețiosul meu spațiu intim s-a micșorat.

Dificil, dacă n-aș fi pus lucrurile în ordine, să pot scoate din nou la iveală libertatea interioară, pe care eram capabilă s-o simt, anterior – înainte de-a ne fi izolat. Înainte de această criză personală a supraizolării.

În cea de-a patra zi de claustrare impusă, ziarele din Franța scriau despre inactivitate subită, despre plictiseală, despre “a nu face nimic”, găsind că e o experiență traumatizantă. Omul contemporan, a uitat, într-adevăr cum e să stai fără treabă.

Ieri seară, am retrăit o întâlnire veche, care se rezumă la o frază, pentru mine nostalgică: „Ah, unde sunt zilele ălea, când n-aveam nimic de făcut, decât să număr muștele din tavan!" Aceste cuvinte m-au surprins atunci pentru că le auzeam la un om politic, scriitor, fost ambasador postdecembrist în Franța - Al. P. Mi s-a părut insolită această mărturisire nonșalantă, lansată cu atâta naturalețe. „ Cum să mărturism altfel că putem adora să nu facem nimic?!”. Păstrez cea mai vie amintire acestei fraze, spuse în 1991, într-o încăpere care avea fereastra larg deschisă spre vara bucureșteană, cu acea lumină a ei, care și astăzi vibrează în sufletul meu.

Actualitatea aproape că smulge acest trecut, bogat și viu în străfundurile ființei mele, readucându-l la suprafață, iar ceea ce văd sunt acele puncte de contact între două epoci: oprirea, imobilitatea și așteptarea. Domnul care își amintea cu plăcere de acele ore de plictis ontologic nu fusese totuși inactiv în timpul acelor ani de totalitarism. Nici nu era nostalgic dupa regimul căzut de curând. Nu. Pur și simplu, avea conștiința disparitiei progresive a sacralității plictisului. Da, inactivitatea și reveria au caracter sacru, deoarece sunt garantele intervalului salvator care definește relația noastră cu ceilalți și care ne permite să respirăm. Iată deci de ce tocmai această amintire a ieșit la suprafață. Așteptarea și imobilitatea evocate de venerabilul intelectual în 1991 erau cuprinzătoare, perene într-o societate fără speranța unei schimbări, cum era comunismul. Căci cine-ar fi putut crede că întreg sistemul se va prăbuși în țările pe care le numeam „satelite”, iar mai târziu chiar și în URSS?

Astăzi, imobilitatea, așteptarea și plictiseala țin de o stare exceptională, mai ales de angoasa în fața oricărei catastrofei. Sunt sentimentele pe care le nutrim în pozitia de aparare, ghemuiți în calea  destinului, cu ochii strânși, sperând că numai așa vom suferi mai puțin, când va trebui încasată viitoarea scatoalcă – în contextul pandemiei, următorul val.

Or, actuala noastră așteptare ar putea fi aceea a vidului care permite, cui poate, să dilate visul și imaginația. Ceea ce am simțit, ca mulți alți semeni ai mei, în primele zile, după ce s-a oprit lumea, a fost vidul care apasă în loc să dilate, care strivește cutia toracică și distruge nervii: ai mei s-au încrețit ca panglica de cadou laminată cu tăișul cuțitului. Bizar ornament pentru un ciudat cadou al destinului!

Posibilitatea permite trăirea, iar perspectiva - orizontul de așteptare. Pare banal, spus așa și tocmai de-asta aș încerca să definesc mai bine ceea ce înseamnă asta în cazul meu. Imensul spațiu de trecere care se întinde între voință și realizarea sa – ori posibilitatea împlinirii măcar: iată vitala mea pungă de aer.

Situația actuală a eliminat total acest spațiu, de regulă, umplut cu toate „potențialitățile” Celuilalt. Prin urmare, nu-mi rămân decât propriile „potențialități”, iar pelicula lor de săpun a pierdut orice irizare. Mă sufoc.

Niciodată nu mă simt mai fericită ca atunci când sunt la birou, lângă fereastră, în liniștea casei mele, ascultând zumzetul lumii, mașinile din depărtare sau de pe stradă, strigătele copiilor din curtea școlii, aflată la 300 de metri de aici, ridicată ca un stol cețos în porțiunea mea de cer – și parcă aș vrea să ies din casă, „nu chiar acum, mai am de scris, mai e timp, voi merge mai târziu”. Ziua trece si nu voi face decât să aud lumea vibrând,  voi  amâna pentru a doua zi cafeaua în oraș sau cartea pe care aș vrea s-o cumpăr. Dar ziua se va fi terminat cu sentimentul nemărginit de a fi în mijlocul unei umanități palpitânde și active (alții în locul meu vor fi petrecut timpul la terasa cafenelor, alții vor fi cumpărat cărți de la librărie), în timp ce eu voi fi fost concentrată, singură și fericită și foarte liberă: beată de libertatea altora; și foarte activă în sinea mea, în zumzetul de stup al ambientului meu.

Toate astea s-au dus, ceea ce schimbă și percepția asupra singurătății.

Nimeni nu mai circulă, nimeni nu se mai joacă în pauză, nimeni nu mai profită de momentul prezent și de prezența fizică a aproapelui, nimeni nu mai stă în cafenele sau în biblioteci.

În cele din urmă, ceea ce a avut întotdeauna însemnătate pentru mine a fost realizarea călătoriilor voastre pe care eu nu le fac, joggingului vostru pe care eu nu-l practic, ieșirilor voastre în cartierele animate din metropole. Simpla existența a libertății voastre realiza plenar libertatea mea.

Au trecut zile.

De la primele ore ale crizei nu s-a schimbat mare lucru în soarta lumii, în afară de faptul că aria infectării s-a mai lărgit.

Într-o seară, am pus mâna pe un carnețel de pe noptieră și-am mâzgălit câteva cuvinte sub titlul „Jurnal în contra-timp”.

Nu știu spre ce gânduri sinuoase mă va duce sensibilitatea în săptămânile ce vor veni. Dar, înconjurată de o respirație regăsită, o respirație care în mod cert și-a schimbat amplitudinea, sunt, cu toate acestea, capabilă să respir din nou. Acum aud diferit viața și plictisul lumii și știu că pot să folosesc toată libertatea, ireductibilă, a spiritului uman, pentru a popula spațiul care ne separă și care ne definește pe toți.

Site : https://laurehinckel.com/

(trad. Lili Opriș)

Laure HINCKEL

Jurnalistă, traducătoare scriitoare. Laure a tradus un număr considerabil de prozatori români, printre care se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Dan Lungu și multi alții.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopolitePoemele săptămâniiIstorii subiectiveDebutTraduceriTOPURIArhivă

Cartea săptămânii

Originile romantismului românesc

de Paul Cornea

Recomandată de

Bogdan Simion Cobzarul

Ioana PÂRVULESCU

la Biblioteca Națională

Recomandări

Lectură de autor

Lia FAUR

Noutăți

Carte recomandată de Mihai Buzea

Anul BEETHOVEN

O cameră doar a ei de Virginia WOOLF, Editura Black Button,

carte recomandată de Cristina BOGDAN

Dan SOCIU: un catren

degeaba am venit cu flori și portocale

saloanele spitalului erau goale

s-au ridicat și-au plecat toți de dimineață

ne-a zis o infirmieră luminată la față

Clasic

Carte recomandată de Luminița Mureșanu

Recomandată de Ana Niculescu

Copyright © optmotive.ro

Echipa