La revedere, Coronavirus!

Cel mai adesea, frica este alimentată de ceea ce ar putea să se întâmple și nu de prezentul întâmplării, ca în povestea drobului de sare. Omul amenințat se plasează de la început în situația unui pacient paralizat de frică, așteptând un ajutor divin. Nu acționează, însă mintea lui este stimulată să creeze un suport imaginar, care susține această teroare. Gesturi, obiecte, cuvinte. Semnul crucii, fața unui animal totemic sau hârtie albastră în geamuri, pe care o puneau bucureștenii pe timp de ciumă, bazându-se pe o veche credință - ce faceți din toate acestea ca să vă conectați la lumea arhaică, în caz că sunteți ameninațați?

Și ce înseamnă de fapt o amenințare? Unii scot biciul, care și-a câștigat, cu timpul, dreptul de a pedepsi - cred că dintre toate armele, el are cea mai complexă mitologie.* * Purtătorul de bici constituie o amenințare care nu are nevoie de explicații. Faraonii egipteni îl aveau ca însemn al autorității, iar, în prelungire, ființele infernale din Cartea morților egipteni sunt adeseori purtătoare de bici. Nu-l mai pomenim aici ca instrument al autoflagelării, pentru că e de la sine înțeles - orice catastrofă are și zona ei cu vinovății, complexe, deraieri.

Și nici nu e vorba numai de bici! Toate ființele înarmate răspândesc ceva amenințător. În plus, există și altfel de arme decât cele războinice. Unii au cuvintele (dar cum aici ar fi de scris un roman, las tema aceasta pe altădată), iar alții - bagheta magică, darurile bisericești, cârja înțeleptului, sceptrul imperial și câte altele. Obiectele de genul acesta își trag forța dintr-o istorie, care le face de neînvins, ca sabia Excalibur, iar alteori dintr-un șir lung de strămoși. Sunt și bijuterii mistice. Ishtar, de exemplu, avea un arsenal de podoabe - centuri, cercei, inele și brățări - și putea fi ucisă doar dacă îi erau luate aceste podoabe. Tot așa, zâna care păzește apa nemuririi, într-un basm românesc, își pierde puterile după ce prințul îi fură inelele. Halal - prinț! demn de disprețuit. Dar cum pe învingători nu-i judecă nimeni, să ne întoarcem la subiect, adăugând că uneori arma este un instrument muzical, care subjugă ascultătorii, de exemplu, face șoarecii să părăsească cetatea sau le îmblânzește pe zânele răzbunării. Seducția, vraja, înlănțuirea afectivă fac parte dintre amenințările metafizice și răspândesc aceeași teroare ca și lancea războinicului.

În aceeași măsură există și spații cu încărcătură amenințătoare: poduri, porți, castele, văi - în care se ascund capcane, monștri, mistere. Pe zidurile albastre ale Porții lui Ishtar se află mushkhushul, hibrid înspăimântător, reprezentare a lui Marduk și protector al Babilonului Antic. În general, porțile sunt străjuite de entități care amalgamează părți din alte ființe, aflate în lumea de dincolo de poarta păzită. Sfinxul, care amenință Teba, se află la intrarea cetății, pentru a o apăra de Oedip prin refracție. Cerberul, Fenixul care păzește Cartea Destinului, în mitologia egipteană, figurile coșmarești din văile morții, în Bardo Thödol, precum Zeița Deliciilor, cu cap de liliac, sunt toate proiecții ale amenințării, adică ale răului care nu s-a manifestat încă. Chiar și paznicul din Procesul lui Kafka, e croit pe același tipar.

Și ca să revin în actualitate, virusul nostru are coroană. Să nu vi se pară întâmplător! E și el un paznic, o entitate care așteaptă, care își fâlfâie diadema pe străzi. Privindu-l prin pozele mai recente, desigur, cu toată experiența mea mitologică, vă pot spune că puterea îi stă în coroană. Îi dă încredere, îl face viteaz. Dincolo de ea nu este decât acea frică enormă și abisală a unu tip aflat pe punctul de a-și pierde respectul de sine. Și ca dovadă - de ieri a-nceput să înregistreze înfrângeri. Cineva, un profet din Moldova, zicea că pe 24 aprilie va fi pus cu botul pe labe, iar altcineva îl vedea pierzându-și coroana, devenit cerșetor.

Ca să închei, aș mai spune că orice amenințare, în cele mai multe cazuri, e efemeră, n-are forța să se dezvolte, ci mai degrabă un rol minor, deși deloc neglijabil: de-a stagna impetuozitatea eroilor. Tocmai de-aia, mai eficientă decât arma războinicilor, aș zice eu că este sugestia. În toate formele ei. Chiar și-un gest de admonestare, o privire încărcată de reproș, o grimasă, o strângere micuță din pleoape - toate astea sunt mai puternice decât povestea detaliată a unei nenorociri viitoare, decât arbaleta, decât buzduganul sau satârul unui pazvangiu psihopat.

. În cele din urmă, nu arma contează, ci sugestia că există o armă. Micile trucuri psihologice sunt încercate și vechi. Prin urmare, nu disprețuiți măsurile apotropaice ale lumilor primitive!

Cât despre mine, n-am stat degeaba: am optat pentru un colier făcut din negi de zmeoaică (vz poza) și-am scris pe fereastra sufrageriei: La revedere, Corona! Să nu mai vii!

Doina RUȘTI

Scriitoare, autoarea romanelor Homeric, Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii, Lizoanca, Zogru ș.a.

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Cartea săptămânii

Originile romantismului românesc

de Paul Cornea

Recomandată de

Bogdan Simion Cobzarul

Ioana PÂRVULESCU

la Biblioteca Națională

Recomandări

Lectură de autor

Lia FAUR

Noutăți

Carte recomandată de Mihai Buzea

Anul BEETHOVEN

O cameră doar a ei de Virginia WOOLF, Editura Black Button,

carte recomandată de Cristina BOGDAN

Dan SOCIU: un catren

degeaba am venit cu flori și portocale

saloanele spitalului erau goale

s-au ridicat și-au plecat toți de dimineață

ne-a zis o infirmieră luminată la față

Clasic

Carte recomandată de Luminița Mureșanu

Recomandată de Ana Niculescu

Copyright © optmotive.ro

Echipa