Gestionarea hazardului

Dincolo de „saga de familie, bildungsroman și epopee de familie”, paradigme interpretative identificate de Radu Pavel Gheo pe coperta a patra a cărții, recentul roman semnat de scriitorul timișorean Alexandru Potcoavă, Viața și întoarcerea unui Halle (Editura Polirom, București, 2019) încurajează cu siguranță și alte registre de analiză, probându-și astfel șarmul, persuasiunea și generozitatea palierelor de lectură, fie că e parcurs de un cititor avizat, fie că e consumat de unul ingenuu; volumul rostește în aceeași proporție și o istorie personală și, prin extensie, una colectivă, a unui eu ce se încăpățânează să se sustragă compromisului și confortabilului moral, social, eu ce se va articula la un moment dat, sub presiunea istoriei ingrate, ca parte intrinsecă a unui noi suferind, încarcerat într-un lagăr de muncă, angajându-se într-un exercițiu al supraviețuirii sub și în vremuri cenușii, împărtășindu-le colegilor de suferință cvasi-rețete de subzistență.

Prima parte a romanului, cea mai consistentă de altfel, e construită ca o adresare directă a protagonistului, Rezső Halle, acum purtând însemnele damnării, către un auditoriu împovărat, populat de colegii săi din lagăr. Un întreg univers concentraționar, defulând o gamă variată de ingrediente ale prizonieratului așază acest compartiment al cărții sub umbrela literaturii post-carcerale, în sensul în care memoriile personajului Halle punctează și deopotrivă devoalează tipologii, ierarhii și relaționări în lagăr, creionează arhetipuri ale torționarului, mecanisme ale cenzurii și ale supliciului, punctează leit-motivele carcerale, cei trei f: foamea, frica, frigul, la care se adaugă și bătaia, redă cu acuratețe condițiile de trai și programul încarceraților, propunând în același timp și tehnici de supraviețuire. Povestea lui Halle poate fi circumscrisă metaforei păduchilor: rețetarul de subzistență al acestuia către colegii săi de suferință are ca punct de plecare oarecum această amenințare a molimei, a tifosului provocat de scărpinarea pielii ca urmare a năpădirii damnaților de către păduchi; istorisirea se dorește a amâna reacția de râcâire a pielii, ea actează ca o Sheherezadă demitizată, pseudo-bagatelizată, dar perfect funcțională în tergiversarea transmiterii bolii, în suspendarea temporară a conștientizării acesteia, în tărăgănarea traumei. („Iar într-o zi mi-a venit să botez barăcile în care locuim Carlton, ca pe hotelul meu din Timișoara. Dacă acela are patru etaje cu vreo douăzeci și patru de paturi pe fiecare, Carlton Hotel Kőszeg are patru barăci a câte douăzeci și cinci de persoane. Între ele nu avem lift, ci doar cărări, și eu ar trbui să decid care unde doarme. Eu și recepționerul – în cazul ăsta, doctorul, un deținut ca și noi și care ne poate trata doar cu prafuri din coajă de salcie și de stejar, dacă-i găsim, că toți copacii din raza noastră de acțiune au fost deja de mult jupuiți. N-are nici măcar bandaje să ne pună pe răni și degerături, trebuie să rupă fâșii din lenjeria morților, iar ca să se curețe, la fel ca noi, se freacă cu zăpadă. Asta dacă poate găsi un pic de zăpada nemurdărită de cei care nu riscă noaptea să meargă la latrină. (...) Comandantul lagărului îmi cere zilnic să împart oamenii în trei categorii, apți de muncă, bolnavi și grav bolnavi, și-n fiecare dimineață îi raportez Kollonfuhrer-ului câți putem ieși la săpat. Dar trebuie să știți că cei bolnavi sunt puși la curățenie în lagăr și capătă doar o gamelă de cafea dimineața, două sute de grame de pâine pe zi și jumătate de litru de Eintopf, o zeamă chioară de cartofi, varză sau napi la prânz și cină, pe când cei grav bolnavi, care rămân să zacă în barăci, primesc doar cafea dimineața și jumătate de litru de zeamă toată ziua. Atât. În principiu, eu ar trebui să vă izolez pe aceia grav bolnavi și contagioși într-o baracă sau două, dar îmi pare complet inutil – toți suferim de epuizare, dizenterie și enterită.”) În această tentativă de îmblânzire a spațiului concentraționar, în procesul de amprentare a acestui habitat cu mărci ale familiarului pentru a face damnarea suportabilă, protagonistul va alege ca ghid povața paternă - „Învață să te mulțumești și cu puțin”, introducând în scenă dintru bun început o relație complicată cu propriul tată, o relație a iubirii și a renegării, a despărțirilor, a propriei înmormântări simbolice de către părinți ca urmare a convertirii acestuia, evreu fiind, la creștinism. („Așa că-n cimitirul evreiesc s-a săpat o groapă. De-o parte s-au înșirat tata și frații mei, iar de cealaltă mama și fetele. În mijloc, pe doi lăteți, a fost pus coșciugul, și, în el, o creangă. Rabinul a făcut slujba, sicriul a fost astupat, și așa s-a săvârșit înmormântarea simbolică pentru cel plecat de capul său din rândul evreilor.”) Din această perspectivă, romanul e deopotrivă și o carte a alegerilor personale, a asumărilor, a obstinației protagonistului de a-și conserva individualitatea și de a gestiona vertical consecințele nu doar ale propriei opțiuni, cât mai ales ale întâmplării, ale aleatoriului istoric. Protagonistul se trage dintr-o familie de evrei din Timișoara. Sfârșitul „Marelui Război”, adică al celui dintâi război mondial, îl prinde ca elev al Școlii de Ofițeri din oraș și, astfel, cadetul Halle e implicat, „grație” harzardului meschin al istoriei, în luptele de stradă ce reprimă o revoluție comunistă. Apoi, când armata sârbă ocupă orașul, e trimis la Szeged, unde, tot ca pion al întâmplării, ia parte la războiul lui Horthy cu bolșevicii lui Bela Kun. Aceste experiențe îi accentuează angoasa și totodată instinctul de conservare: „Așa cum alții au frică de câini, eu am simțit de mic frică față de om”. Alege așadar, în esență, să renunțe la o religie ce propovăduia frica de Dumnezeu și să îmbrățișeze o religie ce articulează mântuirea prin iubire: la 20 de ani se va boteza și va deveni romano-catolic, întorcându-se în Timișoara. Ai lui îl renegă, iar el își clădește o nouă familie, alături de o creștină cu rădăcini, a cărei familie îl cvasi-acceptă. În anii ‘40, istoria îl așază încă o dată în ipostaza de pion sacrificabil, intrând – paradoxal – sub incidența legislației antisemite: statul decide că Halle, deși creștinat, trebuie considerat evreu. Acest moment îl găsește ca administrator la Carlton, cel mai luxos hotel din oraș, mai apoi loc de încartiruire pentru misiunea militară germană sosită în Timișoara în 1940, la invitația aliaților români. Cunoaște astfel generali, ofițeri și soldați, dar e surprins să-i regăsească și pe prietenii săi vechi care se înregimentaseră în tabăra Reichului. Drept măsură extremă de protecție a fiicei sale, decide s-o înscrie în rândurile Tineretului german. Astfel, aceasta pare pusă la adăpost înaintea provizoratului ce le guvernează viețile, căci potrivit legilor românești ce se tot schimbau era considerată ba ariană, ba evreică. Își pierde slujba și, pentru a scăpa de încarcerare într-o companie de muncă forțată, la săpat șanțuri și construit drumuri, la începutul lui 1942 decide să fugă în Ungaria, unde deocamdată legile sunt mai blânde cu cei ca el. Trece ilegal granița, mărșăluind 40 de kilometri prin zăpada până la brâu. Trăiește în Ungaria, expediind scrisori familiei sub un nume fals, dar în primăvara lui 1944 e trimis într-un lagăr de muncă forțată, la Kőszeg, în vestul Ungariei, la granița cu Austria; în acest spațiu al damnării, protagonistul își va găsi sfârșitul, alături de ceilalți camarazi într-ale injusteții istoriei, recognoscibili în formularea „Cunoscut doar de Dumnezeu”, într-un anonimat al victimelor. Întoarcerea lui Halle e una mai degrabă fantomatică, prin intermediar; un narator secund ce lămurește familiei destinul protagonistului, un narator ce umple punctele de suspensie.

Al doilea compartiment al cărții are o arhitectură dialogică, etajată pas cu pas, între doi interlocutori, cvasi-surprinzători pentru lector: străbunica autorului și scriitorul însuși, ce se dovedește a fi nimeni altul decât strănepotul protagonistului Halle. Dialogul aduce oarecum clarificări parțiale ale poveștii protagonistului, oferă conchideri relative, mai mult sau mai puțin, însă în mod obvios cicatrizează cercul carceral care se conturase progresiv din salturi ale memoriei naratorului primar, cerc ce cumulase și alte mini-istorii și alte micro-destine – toate naufragiind în zbuciumul incert al istoriei.

Cartea e deopotrivă o frescă socială, o geografie a unor toposuri gri, cu un discurs narativ modern, închegat și în speță ancorat într-un real brutal, autentic, verosimil, trădând un efort impresionant de documentare la detaliu. Fără doar și poate, romanul regalează lectorului sfaturi de călătorie înspre infern, într-un infern deopotrivă interior și exterior, în a cărui proximitate ne plasează întâmplarea, hazardul, vremurile ce vremuiesc omul; o carte pe cât de tulburătoare, împovărătoare, pe atât de captivantă și solidă, ce se cere digerată pe-ndelete, chiar și (ori mai ales!) în timpuri de criză.

Ioana CISTELECAN

Lector univ. dr. al Facultății de Litere din Oradea, scriitoare, colaboratoare a mai multor reviste literare, printre care Echinox, Tribuna, Discobolul, Orizont, Vatra, Steaua, Contemporanul, Viața Românească, Familia ș.a. Cărți: Poezia carcerală (2000), Antologia poeziei carcerale (2006), Staze și metastaze carcerale (2019).

Cartea săptămânii

Originile romantismului românesc

de Paul Cornea

Recomandată de

Bogdan Simion Cobzarul

Ioana PÂRVULESCU

la Biblioteca Națională

Recomandări

Lectură de autor

Lia FAUR

Noutăți

Carte recomandată de Mihai Buzea

Anul BEETHOVEN

O cameră doar a ei de Virginia WOOLF, Editura Black Button,

carte recomandată de Cristina BOGDAN

Dan SOCIU: un catren

degeaba am venit cu flori și portocale

saloanele spitalului erau goale

s-au ridicat și-au plecat toți de dimineață

ne-a zis o infirmieră luminată la față

Clasic

Carte recomandată de Luminița Mureșanu

Recomandată de Ana Niculescu

Copyright © optmotive.ro