OPTm
nr.crt.

Gânduri de Paște

Allex Trușcă, Alexandru Lamba, Roxana Ruscior, Ioana Drăgan, Laurențiu-Ciprian Tudor, Andrei Panțu - Idei - nr. 112 / 24 (serie nouă) / 18 aprilie, 2022

 

Allex Trușcă

Când mă gândesc la sărbatori, indiferent că vorbim despre cele de Crăciun sau de Paște, leg automat aceste evenimente de copilăria petrecută la țară, în Oltenia. Cred că cel mai așteptat moment era chiar starea de așteptare care se instala imediat ce treceau Floriile. Părinții mei erau foarte religioși în acea vreme și eram obligat să țin postul împreună cu ei, tare greu pentru un copil de vreo zece-doisprezece ani, deși nu exitau tentațiile de acum. Așa că așteptam să treacă slujba de Înviere, știam pe la ce oră urma să se termine, număram minutele, ca să răzbun zilele de post.  

Mai așteptam Paștele pentru că în fața bisericii din sat ne întalneam toți copiii și ne bucuram mai degrabă de cele lumești decât de cele sfinte, apoi ne demonstram curajul aventurându-ne în cimitir printre candele, lumânări și „capcane” plasate pentru cei slabi de înger, până la capătul cel mai îndepărtat și întunecat, unde auziserăm noi că sunt îngropați sinucigașii. Acum aștept sărbătoarea pentru a mă întâlni „din an în Paște” cu o parte din cunoscuți, dar mai ales pentru liniște.

Alexandru Lamba

Când mă gândesc la perioada Paștelui, din copilărie îmi revin mai întâi imaginile mai multor pahare pline cu lichid colorat. Vopsitul ouălor era activitatea mea preferată, deși luam parte destul de puțin la ea, pentru că nu aveam prea multă răbdare. Mă fascina să văd cum prafurile acelea din plicul cu iepuraș se dizolvă și colorează apa fierbinte, îmi plăcea să scufund și eu câte un ou în fiecare culoare și să-l scot apoi cu lingura, vopsit. Nu înțelegeam totuși cum de nu se limpezea apa după ce ouăle luau asupra lor atât de mult din culoare.

Apoi așteptam ca pe ace momentul în care aveam voie să le ciocnim, rostind „Cristos a înviat!”. Ca un copil răzgâiat ce eram, devenise foarte important pentru mine ca oul cu care ciocneam eu să rămână întreg și celelalte să se spargă. De aceea, ai mei făceau rost de la țară de câte unul de rață sau de curcă, pe care mi-l păstrau special mie. Țin minte chiar că la un paște bunicul meu mi-a dăruit un ou roșu de lemn, iar cei din familie se făceau că nu știu că nu era unul autentic, deși avea un model aparte. Îl lăsam în coș peste celelalte, iar la masă aveam grijă să nu îl ia altcineva, „din greșeală”. Uneori, ieșeam și în fața blocului cu câte un ou sau două, să ciocnesc cu copiii din vecini. 

Și cam atât. Mersul la slujba de înviere l-am „descoperit” târziu, în liceu, când îl foloseam ca eveniment social, iar după ce luam lumină spărgeam primele ouă în parc. Cât despre simbolistica sărbătorii, pot spune că în copilărie ea m-a speriat mai degrabă decât să-mi aducă o stare de venerație. 

Cum am crescut în oraș, la bloc, nu prea am luat contact cu alte tradiții pascale. Perioada primăverii nu era una tocmai propice pentru mersul la țară, deci nu-mi amintesc să fi petrecut vreun Paște la sat, unde probabil că aș fi fost mai pătruns de spiritul sărbătorilor. Și nici vacanța de primăvară nu se suprapunea decât întâmplător cu sărbătoarea Paștelui.

Emilia Toma

Recunosc că în cazul copilăriei mele Paștele nu era așteptat ca o sărbătoare religioasă, ci doar ca un motiv de adunare a familiei extinse în jurul mesei. Iar pentru mine, copil fiind, și unul de a primi tot felul de cadouri de la faimosul Iepuraș, iarăși un simbol păgân asociat acestei sărbători. Cu toate astea, am respectat și noi întotdeauna obiceiului ouălor roșii și chiar țin minte că așteptam cu nerăbdare momentul vopsirii. Ba chiar, în ziua Învierii, mama îmi mai dădea pe față cu apa în care erau puse câteva ouă roșii și niște monezi. Țin minte că acea apă urma să mă îmbujoreze, dar am uitat care era rolul monezilor :)

Roxana Ruscior

Reîntâlnirea cu rudele a fost întotdeauna cel mai așteptat moment de Paște, chiar și în copilărie. Prea puțin mă interesau micile cadouri pe care le primeam „de la Iepuraș” sau semnificația religioasă a momentului. Important era să fim cu toții acolo, la masa mare din lemn masiv de nuc din sufragerie, pe care o pregătea frumos mama și unde ne strângeam de la bunici la nepoți. 

N-am avut niciodată o familie numeroasă, poate tocmai de-asta îmi plăceau mult sărbătorile care ne aduceau împreună. Țin minte că, deși eram copil, preferam să stau cu adulții și să-i ascult toată seara cum discutau politică, până când ajungeau să se certe din cauza asta. Deși erau puțini musafiri, fiecare avea o altă părere despre cum ar trebui condusă țara și lumea și se supăra când era contazis de ceilalți. Asta mi se părea tare ciudat și, pentru că nu pricepeam nimic din ce dezbăteau ei cu atâta patimă, ajunsesem la concluzia că oamenii mari erau probabil tare inteligenți, din moment ce cunoșteau așa multe lucruri greu de înțeles.

Timpul a trecut, iar masa de Paște a devenit de la an la an tot mai restrânsă, până când din familia care se aduna cândva în sufragerie am rămas doar eu, sora mea și mama. Ne întâlnim și acum și mai depănăm amintiri de-atunci, povestim întâmplări care probabil li se par tare amuzante soțului și fiicei mele. Mă întreb dacă și ea are o părere așa de bună despre noi, adulții, cum aveam eu la vârsta ei și dacă n-ar fi bine să-i spun adevărul pe care nu-l cunoșteam atunci: adulții se ceartă tocmai pentru că știu prea puține lucruri.

Ioana Drăgan

După o anumită vârstă, nu știu să spun exact care, orice privire spre trecut, spre copilărie, tinde să capete profunde accente idiliste. Acelea care, la tinerețe, ne repugnă și care sunt accesoriile bătrâneții. Nu poți scăpa la nici o anchetă de acest fel, la care ești cald invitat să iei parte, de marca inconfundabilă a ”Amintirilor din copilărie”.  Și când tema o reprezintă Sfintele Sărbători ale Paștelui, memoria ți-e brusc invadată de toate clișeele pe care le îndrăgești de fapt și de care, cum ai îndrăzni oare, să te dezici? Așa încât, mergând invers spre trecut, îmi vin în minte aceleași și aceleași momente și stări care mă fac fericită și acum: bucuria Învierii, lumina din suflete și luminile care par că merg ele singure pe străzi în bezna nopții, purtând și ducând pretutindeni mesajul fundamental al acestei uriașe sărbători creștine. 

Și dacă astăzi mă pregătesc la fel ca-n fiecare an pentru Paște, din copilărie mă însoțesc vii umbrele celor care m-au iubit, pe care i-am iubit și nu mai sunt: bunicii mei și tatăl meu. De Sărbători, eram pe-atunci toți împreună și era momentul cel mai așteptat. Este în continuare.

Laurențiu-Ciprian Tudor

Îmi aduc aminte că, deși învierea e mai importantă decât nașterea, Paștele nu avea pentru mine acceași grandoare și același spirit sărbătoresc precum Crăciunul. Poate pentru că de Paște nu colindam și nici nu primeam cadouri (în anii copilăriei mele nu apăruse iepurașul). În plus, sărbătorile pascale aveau o anume gravitate care inhiba efuziunile și ținea totul într-o anume rigiditate (aveam în minte prezența morții și a chinurilor lui Cristos). Cu toate astea, mirosul de primăvară, aerul încălzit și, mai ales, procesiunea cu lumânări, în plină noapte (timp al misterelor), mă fascinau. Era ca și cum Calea Lactee coborâse pe pământ și oamenii și-o împart și o duc acasă. Vedeam cum un cerc mișcător, făcut din lumini, se dilată tot mai mult, se răsfiră și se termină în pseudopode. Apoi rămâneam doar eu cu sora și cu tatăl meu (mama nu prea venea pentru că pregătea masa) și le priveam mersul și chipul ca decupat din Caravaggio. Ajunși acasă, ciocneam ouă roșii (de ce niciodată oul fiert nu e niciodată mai bun?), gustam dropul, ceapa verde, pasca (venită de la bunica) și cozonacul. Seara se încheia cu o ultimă privire aruncată luminii de Paște (care nu se stingea) și cu un “Hristos a înviat” fredonat jumătate aici, jumătate în somn.

Andrei Panțu

Cele mai așteptate momente ale Paștelui din copilărie și adolescență erau cele ȋn care duceam lumina acasă. După miezul nopții se aprindeau lumȃnările din biserică, lumina se dădea mai departe, o luam și noi de la alții, plecam și ȋncercam să protejăm flacăra fragilă, ori cu un pahar, ori cu mȃna, pȃnă cȃnd ajungeam la adăpostul blocului nostru, unde eram feriți de vȃnt sau de ploaie. De multe ori vȃntul ne stingea flacăra, și trebuia să aprindem lumȃnarea de la altcineva. Ȋntr-o noapte, m-am ȋntors cu un prieten, și am trecut printr-un gang pustiu ȋn care curenții sporadici de aer ne tot stingeau lumȃnările, ba unuia, ba celuilalt, iar noi le aprindeam iar, unul de la celălalt, și ȋncercam să avansăm cu grijă. Ne apropiam de ieșirea din gang, cȃnd o rafală ceva mai puternică a stins ambele flăcări.

Allex Trușcă, Alexandru Lamba, Roxana Ruscior, Ioana Drăgan, Laurențiu-Ciprian Tudor, Andrei Panțu

Echipa
Arhiva
Declarația 230

Nu uitați!

Vă rugăm să ne puneți pe lista voastră, la redirecționarea a 3.5% din impozitul pe venit prin completarea DECLARAȚIEI 230 . Puteți descărca formularul în format PDF de aici). 

Expediere. Până la data de 25 mai 2022, alegeți oricare dintre opțiunile de mai jos, la ANAF sau ne puteți trimite formularul 230 scanat/fotografiat, la adresa contact@optmotive.ro

PRINT 24⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

NOUA LITERATURĂ

Stil fluid, personaje care mențin atmosfera și atenție pe derularea faptelor - acestea sunt însușirile prozei lui Adrian Mielcioiu, pe care le detectezi imediat.

Doina Ruști

 

Ne revedem după Paște!

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

ART, 2022

Recomandată de Doina Ruști

 

Vremea, 2021

 

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

LITERA, 2022

 

Copyright © optmotive.ro