OPTm
nr.crt.

Artur sau Romanul despre obsesii

Greier de topaz.... O lectură cel puțin interesantă, cel puțin inovatoare, cel puțin... bizară. Aparentă colecție de fișe de viață, romanul ne invită într-o lume care nu este nici exotică, nici fastuoasă. Dar este fără doar și poate captivantă. Lumea Bucureștiului contemporan a mai fost pusă sub lupă și de alți prozatori, dar cu greu mai găsim și în alte pagini nuanțele de aici. Nuanțe de topaz, dar nu cu strălucirea previzibilă și semiprețioasă, ci cu irizații nu foarte puternice, doar schițate în tonurile de albastru ale porumbeilor admirați zilnic de cerșetorul columbofil, întâlnit la sfârșit de Eliza (masteranda la Litere) sau în tușe mai clar conturate de verde, din partea unei zeițe lichide, transparente și apreciate de Verlaine, Rimbaud, dar și de clujeanul Dorinel sau de Artur.

Artur, e un bătrân, portar-psihoterapeut-confident al tuturor locatarilor de pe neobișnuita scară de bloc bucureșteană, în aparență un decor înecat în prea mult prozaic (ce poate fi atrăgător la o narațiune petrecută pe o scară de bloc?) - spațiu ce capătă, sub „pana" lui Florin Spătaru atributele unui veritabil topos. Simbolic, mereu surprinzător, de fiecare dată profund. Cu el începe provocarea unor divagări naratoriale savuroase: de la cabinetul psihoterapeutei Bogdana de la Romană până la escapada africană a lui Dorinel, trecând printr-un amfiteatru familiar de la Litere, care o face pe Eliza să viseze la Parisul descoperit prin Erasmus. Datorită acestui topos, ne dăm seama că din carnavalul rocambolesc de personaje, se detașează fără greutate protagonistul, figura centrală, axis mundi pentru toți locatarii de pe scara de bloc: portarul Artur, blândul Artur. Centrul întregului fir narativ și, în același timp, mâna care-l conturează. Fiecare detaliu care ne uimește provine din caietul lui de adnotări. Fișele pacienților psihoterapeutei Bogdana de la etajul cinci, scrisorile Elizei despre episoade din animé-uri, dar și mesajele vocale de la pacienții lui spirituali, locatarii singuratici de pe scara de bloc. Aceste figuri anonime, șterse, care nici nu se cunosc între ele se deschid fără rețineri doar pentru urechile blajinului paznic care trăiește prin și pentru ei, pentru poveștile lor de viață înregistrate în serile de singurătate, după confruntarea cu tumultul cacofonic al călătoriilor cu tramvaiul. Artur, stâlpul acestui univers citadin pe care nimeni altcineva nu pare să-l înțeleagă. Doar el arată că este capabil să vadă în spatele unor vecini plictisiți de propria aparență anostă, niște ființe care au nevoie să fie ascultate, indiferent dacă vorbesc despre fantezii erotice greu de bănuit sau despre legăturile filosofice dintre tăcere și sex.

Artur definește fiecare personaj în parte, dar este definit, la rândul lui, de toate celelalte personaje. Poate că puțin mai mult de Eliza, cea mai bună prietenă a lui. Eliza, tânăra cu un singur prieten, care se complace în jocul personalității multiple (se crede ba Genji, personaj masculin din animé-uri, ba Sylvia, poetă sinucigașă). Eliza, un paradox vivant, care caută prezența lui Artur pentru vivacitatea sufletului închis într-un trup de nonagenar, dar care întreabă în contextul mesajelor de adio din partea lui Artur de ce mor elefanții.

Nu cu mult mai mare decât nepotul lui cel mic, Eliza reprezintă trucul caracteriologic al naratorului, acel as din mânecă pe care jucătorul prea îndrăgostit de fiorii jocului ca să se mai gândească la câștig îl scoate la fiecare rundă, dar îl păstrează până la sfârșit. Până la sfârșitul romanului, Eliza ne dă impresia că este protagonista, cealaltă jumătate a cuplului, fără ca aceasta să implice vreo aluzie amoroasă (deși au existat tentative, dar asta ar fi dus la un scenariu previzibil, iar stilul lui Florin Spătaru este incompatibil cu previzibilul).

Poate că așa se explică complicata țesătură ce dă impresia constantă a unui puzzle narativ: de la cuvintele zilei din rebusul nelipsit pentru Artur ajungem împreună cu el la ritualuri din Roma antică, în aceeași măsură în care Socrate și Darth Vader sunt menționați în același paragraf. Descrierea paradoxal de prozaică a industrialului urban, în contrast cu pitorescul rural de baștină al tânărului student episodic are tușe aproape sămănătoriste (marcate de ironie sau nu, în funcție de percepție). Urmează o listă de înjurături ale inuiților, colecționate de Eliza, masteranda cu o gamă largă de preocupări: Satyricon, expresii argotice precum „uaca uaca", filme alb-negru, cărți rare, dar și de episoade erotice din scrierile antice. Șocul narativ nu se lasă așteptat... . Profunzimea percepțiilor tinerilor despre bătrâni și viceversa este urmată fără prea mari greutăți de un capitol întreg centrat pe poezii priapice antice (ca formă de depășire intelectuală a unui tabu devenit clișeu) și de nuanțe etimologice ale cuvântului „mentă" pe care pudibonderia le-ar clasa scurt drept obscene (fără a le putea nega însă veridicitatea).

Într-adevăr, centrul de interes al romanului este dat de eros, în toate ipostazele posibile, trecându-ne fără preambul de la notele grave ale afecțiunii amicale la notele ceva mai stridente în pas de allegro ale pasiunii ce nu cunoaște îngrădirile moralei. Nu iubirea romantică îl interesează pe autorul nostru în acest tratat nedeclarat al iubirii ce a depășit de mult convențiile neoplatonice. Printre paginile Greierului de topaz nu ne întâlnim nici măcar o dată cu repere spațiale scoase din vreun locus amoenus, atâta timp cât sunt mult mai la îndemână petice de iarbă din nu se știe ce pădure, podeaua unei camere scumpe dintr-un serial ruso-japonez sau așternuturile africane ce păstrează parfumurile exotismului numit Noemé.

Și totuși, nu ne putem lăsa amăgiți de gândul că nucleul narativ începe și se termină cu rafinăriile detabuizate ale amorului. Mai este o obsesie repetată ca un ecou de atâtea personaje: sinucidere, pentru Eliza, sinucidere, pentru Dorinel (obsedat de plictiseala ca „postură vag supărată pe ceva insesizabil"). Sinucidere pentru pacienta Lia (personaj episodic, dar cu o puternică încărcătură psihologică). Sinucidere pentru Melania, o altă pacientă a Bogdanei.

Mereu aceeași patimă, mereu aceeași fascinație, transpusă chiar și în deliruri intertextuale cu sultani și cu duhuri șeherezadene ale deșertului ce cumpără povești despre sinucideri deosebite.

Procedeul narativ al intertextului apare de câteva ori de-a lungul aventurii de foileton a lui Artur, portarul-psihoterapeut simbolic. O primă întâlnire cu intertextul are loc încă din titlul celui de-al treilea capitol: Gambitul Casandrei ne duce cu gândul la profetese antice blestemate să nu fie crezute, dar și la lumea șahului, explorată cinematografic. Șahul este un prim laitmotiv care ne face să ne punem întrebări și să ne gândim la un alt ochelarist (miop) fascinat de regina neagră din șatră. Extracțiile din ziare ce marchează fiecare început de capitol contribuie, prin diversitatea lor, la analizarea acestui procedeu narativ: referirea neașteptată la invazia unor fluturi sud-africani este menită oare să ne amintească de invazia lăcustelor prezentată cronicărește de Miron Costin? Însemnările călătorilor străini ce fac referire la interpretări românești timpurii ale „Marseliezei" sugerează vreo aluzie la elogiul pașoptist adus jurnalelor străinilor trecuți prin Principate? Să fie Dorinel, afaceristul cu nume prozaic, un alter-ego postum al procustianului Fred Vasilescu, în scena de budoar în care jurnalul lui Ladima este înlocuit de un alt obiect simbolic, tabloul, iar Emilia nu mai e nici Emilia, nici actriță, ci o pictoriță pe nume Luana? Luana, care îl numește pe acest Fred contemporan „aviatorul meu de hârtie"... .

Mai puțin explorat decât procedeul interextului, tehnica narativă a prolepsei nu este nici ea ignorată, atunci când, îmbătat de fiorii ecstasy-ului, Dorinel își proiectează în fața consumatorului pensioanar, Artur, sinuciderea și efectele ei. Din nou, intervine procedeul intertextului, de data aceasta, cu ecouri goethiene. Werther este de altfel numit explicit de un personaj episodic prin care călătorim cu gândul tocmai în Grecia antică, până la frumoasa Elena, „cea mai frumoasă femeie din lume".

Nu lipsesc nici referirile la comunism, reduse însă la o singură scenă, a interogatoriului comunist împotriva radicalizării, împotriva prieteniilor periculoase pentru sistem. Fără critici în exces, fără îngroșarea tușelor deja stridente. Așa cum am spus, Florin Spătaru nu este scriitorul clișeului. Cum altfel ar fi adus la viață această colecție de fișe biografice imagistice, sau, așa cum îi place lui să spună, „dansul mereu prezent al colecționării de imagini"?! Imagini colecționate cu inima, dar și cu mâinile, întrucât acestea „sunt sincere, sunt cuburile de gheață dintr-un pahar de whiskey".

Modelul narativ începe clasic, cu relatări în care epicul este de necontestat, îmbinându-se apoi cu descrierile aproape picturale, pentru a face loc biografiei introduse prin tehnica ex-abrupto, întrerupând astfel linearitatea firului epic deja marcat de fragmentarism. Când ecourile prolepsei dădeau impresia că au rămas în urmă, prin analepsă, un Artur de 86 de ani ne întoarce în timp, pe noi și pe Eliza, în perioada copilăriei lui marcate de abandonul parental.

Roman obsesiv sau roman al obsesiilor, Greier de topaz nu-și propune să ne ofere o soluție la enigma acestor figuri surprinzătoare din mediul bucureștean, dar ne oferă o călătorie de tip one-way ticket în caruselul maniilor erotice, thanatice, literare, intens cromatice. Printre nerve, „nervuri", „mormoloci" și „dinți strâmbi", trecem de la „gălbui" la „movuliu", dar nu ne împiedicăm prea mult de albul „demonilor de zăpadă".

Încercând să înțelegem, dansăm printre aluzii culturale sau chiar științifice (din lumea botanicii) precum dansa Artur printre colecțiile lui de imagini și de sunete. Prea ocupați să nu lăsăm nimic nedecodificat, ne lovim de obstacole hermeneutice care se descifrează însă de la sine. Uneori, avem tendința de a ne întreba, citându-l pe prietenul nostru, Artur: „Sunt oare așa de bătrân? Mi-am șters de tot copilăria mânjită în jurul gurii ca marmelada?".

Flavia IOSEF

Studentă în anul al treilea la Facultatea de Litere, Universitatea din București, specializarea Română-Spaniolă, Flavia este implicată în activitățile culturale ale facultății, notabilă fiind recenta participare la Colocviului Best Letters, dar și la Sesiunea de studii și comunicări de literatură comparată, iconologie și ekphrastică, ediția a XVII-a.

Echipa
Arhiva
Declarația 230

Nu uitați!

Vă rugăm să ne puneți pe lista voastră, la redirecționarea a 3.5% din impozitul pe venit prin completarea DECLARAȚIEI 230 . Puteți descărca formularul în format PDF de aici). 

Expediere. Până la data de 25 mai 2022, alegeți oricare dintre opțiunile de mai jos, la ANAF sau ne puteți trimite formularul 230 scanat/fotografiat, la adresa contact@optmotive.ro

PRINT 24⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

NOUA LITERATURĂ

Stil fluid, personaje care mențin atmosfera și atenție pe derularea faptelor - acestea sunt însușirile prozei lui Adrian Mielcioiu, pe care le detectezi imediat.

Doina Ruști

 

Ne revedem după Paște!

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

ART, 2022

Recomandată de Doina Ruști

 

Vremea, 2021

 

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

LITERA, 2022

 

Copyright © optmotive.ro