OPTm
nr.crt.

Diva și vagabondul

Când am ieșit din dormitorul unde se ascultau metale grele, nu intenționam să plec. Nu voiam decât să trec puțin pe la Carina, în sufragerie, să văd ce mai face. Pentru că nu împărtășesc pasiunea ei pentru dans, am convenit, încă de la primele chefuri, să mă scutească de această corvoadă, cu condiția să o las să danseze cu cine vrea ea, iar când ținea neapărat să dansăm împreună, nu o puteam face decât pe o baladă rock. Mă uitam la ea, din pragul ușii, cum se zbânțuia ca o căpetenie în mijlocul tribului său, care îi copia mișcările și îi ținea isonul ridicând pumnii în aer și strigând odată cu ea și cu solista de la Snap!, „I’ve got the power!”, când, dintr-o dată, apartamentul mi s-a părut un loc irespirabil. M-am întors automat cu spatele la colcăiala aceea de trupuri și, în doi timpi și trei mișcări, am ajuns afară, în fața blocului. 

Carina e foarte geloasă. Este prima dată când mă eschivez de la o petrecere fără ea. Paltonul pe care mi l-am uitat în cuier îi va confirma că o traduc cu cineva prin apropiere. După ce nu va afla nimic de la rockerii din dormitor, va ieși nervoasă din apartament și o va lua pe scări în sus, rugându-se să nu aibă dreptate. Nu se va opri la ultimul etaj și va urca pe bloc, dacă trapa de acces va fi deschisă. Apoi va coborî în fugă scările și va ieși din bloc să mă caute și pe-afară. Va da rotocol blocului, o dată, de două ori, și, de nervi că nu mă găsește, l-ar smulge din țâțâni să mă caute și sub el. Înfierbântată peste măsură, se va întoarce în apartament, unde va dansa ca o posedată într-un ritual de exorcizare menit să mă alunge cât mai departe de toate gagicile din mintea ei. Mișcările ei ritmice vor impune difuzoarelor același tempo și piesele vor curge în semiîntuneric una din alta, fără întrerupere, manipulate de dansul ei neconsolat, ca de un DJ. Platanele fluide ale ochilor îi vor mixa zbuciumul cu tonuri înfiorate de jad și smarald, în timp ce muzica i se va învolbura în spirala delicată a urechilor, fără ca nicio piesă – disco, dance sau electro – s-o poată elibera. 

De fiecare dată când părinții mă aduceau înapoi acasă, după săptămânile lungi de vacanță la țară, nu realizam cu adevărat că m-am reîntors, în sfârșit, în oraș, decât în momentul în care mașina începea să urce pe lângă Pădurea Trivale, pe strada pe care mă plimb eu acum, și taică-miu accelera ca un pilot de curse până ajungeam sus, pe culmea dealului, și intram la noi în cartier. Scrâșnetul nisipului, amestecat cu sare și gheață, sub tălpile bocancilor mei, e singura muzică pe care am chef s-o ascult. E o noapte geroasă și n-am pe mine decât un pulover. Nu pot să stau afară cât mi-aș dori. Planul era să mă plimb un pic prin împrejurimile blocului și să mă întorc repede la petrecere, dar când am ajuns la intersecția cu strada care urcă la mine în cartier am simțit un imbold să merg mai departe. Ca să scurtez drumul până la mine acasă, voi ieși de pe strada principală și voi continua traseul pe aleile care virează complicat printre blocuri. 

Intru pe aleea care desparte primele blocuri din cartier de pădure. Aleea nu are stâlpi de iluminat, dar cristalele de zăpadă care reflectă razele lunii fac suficientă lumină să văd bine pe unde merg. Mai mult, pot să văd chiar până la primii copaci din vale, pentru că aleea taie pe din două un maidan întins, strălucitor de alb, care coboară abrupt de la nivelul blocurilor până la primii copaci. Această alee lungă, paralelă cu liziera pădurii, este blocstartul de unde copiii veniți din tot Cartierul Trivale își dau drumul pe pârtie cu săniuțele, schiurile sau cu patinele. Când eram mai mic, veneam mereu aici cu prietenii mei de la bloc. De multe ori ne prindea noaptea pe derdeluș și locul arăta exact ca acum. Aceleași șuvițe sclipitoare de gheață căzute parcă din lună, aceleași dâmburi precedate de gropi cu noroi înghețat care te aduc înapoi pe pământ.

Un șir lung de trepte înguste coboară de la nivelul blocurilor perpendicular pe alee, traversează toată valea, intră apoi în pădure și își croiește drum printre copaci până când se întâlnește cu strada care duce la restaurantul de la Grotă. Puțin mai departe de-aici, un șir de trepte mai mari sfredelește oblic, ca un burghiu ciclopic de beton, râpa împădurită care se cască între blocurile aflate deasupra și Grota de dedesubt. Zăpada bătătorită care acoperă treptele îți dă impresia că sunt săpate în calcar. Mă oftic, n-am avut inspirația să-mi iau paltonul când am plecat. Aș fi coborât în pădure, m-aș fi dus până la Grotă și-apoi aș fi urcat înapoi în cartier pe scările mari. N-am ce să fac și urc treptele care mă despart de Blocul 2, lăsând pădurea în urmă. 

Știu bine blocul acesta pentru că locuiesc în el două foste colege din generală. Pe vremea aceea, le invidiam sincer pentru că aveau pădurea foarte aproape de casă. Ca să ajung până aici, eu trebuia să trec peste un fel de graniță naturală, cum învățasem la geografie că e Dunărea între noi și bulgari. Granița tăia pe din două Cartierul Trivale împărțindu-i locuitorii, după mintea mea de-atunci, în norocoși și ghinioniști, și se numea pe bună dreptate „Bulevardul Libertății” pentru că după ce treceai în partea cealaltă a cartierului chiar te simțeai liber. Ghinionul meu era dublat de o mamă fricoasă care nu mă lăsa să trec la „bulgarii norocoși” pe motiv că dau mașinile peste mine. Cu mame mai curajoase care aveau lucruri mai importante de făcut decât să-și țină din scurt copiii, toți prietenii mei de la bloc puteau să meargă la pădure când voiau ei. Chestia mă enerva la culme și fentam grănicerul familiei de câte ori mi se ivea ocazia, cu toate orele de carceră educativă la care mă condamna când mai descoperea că am trecut fraudulos granița. 

S-a făcut două noaptea, dar nu sunt plecat decât de vreo cinșpe minute. La cât de încinsă era atmosfera când am ușchit-o, nu cred că și-a dat cineva seama până acum că lipsesc. Cu atât mai puțin Carina, diva petrecerii. Nu știu cum face Carina de le ia fața tuturor, că zici că ea e sărbătorita la toate majoratele la care mergem. Singurul moment când Carina cedează prim-planul e când se aduce tortul și cântăm „La mulți ani”. În rest, ea e „Diva”. O divă pe care partenerul ei a abandonat-o în mijlocul petrecerii, ca să vagabondeze de unul singur pe coclauri înghețate, sub un cer senin sticlă, pe care stelele patinează artistic, ținându-se scai după el, printre blocurile cu ferestre întunecate și tencuială cojită. 

Chiar e o noapte foarte frumoasă. Mă bucur că am ieșit să iau puțin aer. Nu mai am mult și ajung la blocul lui Costi. Pe tipul ăsta taică-miu m-a ajutat să-l cunosc, astă toamnă, chiar dacă nu asta a fost intenția lui. 

Venisem de la antrenament și eram frânt de oboseală. După joc, antrenorul ne-a băgat la sală pentru o ședință scurtă de forță, dar foarte intensă. Nu-mi doream decât să ajung mai repede acasă, să mănânc și apoi să mă culc. Când am sunat la ușă, mi-a deschis taică-miu cu bidonul de apă în mână. Mi-a zis să mă duc să iau niște apă de la izvor că nu mai e. I-am spus că sunt obosit și că prefer să beau apă de la chiuvetă decât să mă duc la ora aia la izvor. Era deja trecut de nouă seara. Când a văzut că n-am de gând să mă duc, i-a sărit țandăra și m-a amenințat că dacă nu mă duc, nu mă lasă să intru în casă. „Foarte bine!”, i-am zis țâfnos, după care i-am întors spatele și-am plecat. Aș fi putut să urc la etajul patru ca să dorm la prietenul meu cel mai bun, dar pentru că știam că ai mei mă vor căuta prima dată acolo, am renunțat repede la idee. Din același motiv nu m-am dus să-mi petrec noaptea nici la Carina. Aș mai fi putut să-i cer antrenorului cheile de la sala de forță ca să dorm acolo, dar nu voiam să afle că am probleme acasă. Singura variantă care îmi rămăsese era să dorm pe o bancă în Parcul Trivale. În timp ce treceam în revistă toate variantele, mă îndreptam fără să conștientizez chiar spre pădure. Mi-am dat seama de asta cu puțin înainte să ajung să traversez bulevardul. 

Am ajuns la scările mari și, înainte să le cobor, m-am dus să beau apă de la izvorul unde mă trimisese taică-miu de la bun început. Am luat câteva înghițituri, simțind o satisfacție meschină că taică-miu trebuia să se mulțumească în seara aia cu apă de la chiuvetă. Orgolios cum era, nu-l vedeam venind singur la izvor să-și ia apă. A doua zi, poate, dar în seara aia nici dacă se oprea apa în bloc n-ar fi mișcat un deget. Gândul ăsta m-a înveselit puțin și am coborât scările, rugându-mă să nu mă întâlnesc cu cineva cunoscut printre puștanii care îmbăloșau balustradele ca niște limacși în călduri. Semiîntunericul de pe scări era aliatul meu pentru că majoritatea becurilor lipseau sau erau sparte. Puținele becuri funcționale, care urmăreau răzlețite virajele scărilor prin pădure, semănau cu niște licurici care se fugăreau printre copaci. În cele din urmă, am reușit să cobor până la rondul central al parcului, amenajat în aceeași groapă cu Grota, fără să mă ia nimeni în colimator.

În Grotă era lumina aprinsă, dar becurile care scăpaseră nesparte pe aleea rondului erau toate stinse. Am coborât în bezna care umplea toată groapa, cu excepția colțului în care se înălța Grota, ale cărei lumini scoteau la vedere băncile din acea parte a rondului. M-am îndreptat într-acolo, trecând pe lângă nudista împietrită în rondul central de flori, și m-am întins pe spate pe cea mai apropiată bancă de Grotă. Mi-am pus sacul de antrenament sub cap și am început să număr stelele ca să uit de foame și să adorm cât mai repede. 

Era neașteptat de cald pentru o noapte de sfârșit de septembrie în care adierile ușoare de vânt desprindeau frunzele îngălbenite de pe crengi și le amestecau cu stelele, îngreunându-mi numărătoarea. Când am obosit să mai fac diferența între cer și pământ m-am întors pe o parte, cu fața la spătarul băncii, simțind cum încep să alunec în mrejele somnului. Nu știu cât a mai trecut până când am auzit ca prin vis, „Hai să ne pișăm pe boschetar!” 

Am sărit ca ars de pe bancă și am împins violent umbra cea mai apropiată de mine în rondul de flori. Apoi am luat-o de piept pe cealaltă, care nu prididea să-și bage pula în toți morții mei, și-am aruncat-o peste bancă, ca să și-o bage și în căcații din iarbă, mai numeroși și mai calzi decât rudele mele răposate. Când m-am întors să-l iau din nou în primire pe pișăciosul ăla din rondul de flori, s-a aprins un proiector pe terasa exterioară a Grotei. „Cărați-vă dracu’ de-aici, că vin și vă bat eu până sare căcatu’ din voi!”, a răcnit proiectorul, atât de convingător încât m-a lăsat imediat fără sacii de box. „Hai, bă, cară-te și tu, sau vrei să te ajut eu?!”. Am plecat de lângă bancă și m-am dus direct către el. Când am ajuns lângă Grotă, proiectorul s-a stins și am putut să-l văd bine pe tipul care stricase toată distracția. Era un vlăjgan bine legat, de aproape doi metri, tuns zero și cu un cioculeț care îi accentua pomeții înalți și obrajii scobiți. L-am întrebat dacă pot să urc la el ca să vorbim puțin și m-a mirat că a acceptat imediat fără să mai comenteze ceva. 

Când am ajuns sus, mi-a întins mâna să dăm noroc, dar n-am putut să i-o cuprind în întregime, atât de lată era. Mi-a zis zâmbind, „Dacă nu te opream, îi schilodeai p-ăia doi!”. I-am spus care a fost faza de la care a plecat bătaia și, după ce am terminat, a vrut să știe ce caută unul ca mine să doarmă noaptea în parc. În cele câteva minute de când făcusem cunoștință cu el am simțit că ne-am putea împrieteni și mi-am deschis inima în fața lui, povestindu-i cearta cu taică-miu. Probabil și el simțise la fel, pentru că a început să-mi povestească multe lucruri din viața lui, nu înainte să-mi ofere unul din sendvișurile pe care le avea la el. Îl chema Costi și era cu aproape trei ani mai mare ca mine. Locuia doar cu sora și mama lui, pentru că taică-su murise când el era în clasa a zecea. Dispariția tatălui îl afectase atât de mult încât a simțit nevoia să fugă cât mai departe de familia lui. Își închipuia că dacă nu-și mai vede mama și sora, va suporta mai ușor și absența tatălui. Avea nevoie de liniște și de răspunsuri la niște întrebări pe care s-a dus să le găsească la o mănăstire din Bucovina. Acolo i-au cerut buletinul, l-au pus să completeze o cerere, după care călugării l-au acceptat în familia lor. I-au dat o chilie și așa a pornit pe drumul vieții monahale. După doi ani, a izbucnit Revoluția și s-a întors înapoi la familia lui adevărată. Voia și el, ca toată lumea, să nu mai fenteze viața și să se bucure de libertatea câștigată. În timpul petrecut la mănăstire nu putuse să se convingă de existența vieții după moarte, pe care o credea o simplă scorneală menită să-i prostească pe oameni că după viața de rahat pe lumea asta își vor putea lua revanșa pe lumea cealaltă. „În loc să aștepți învierea într-o lume mai bună, zbate-te să trăiești mai bine în singura lume posibilă”, mi-a zis, înfigându-și privirea tăioasă în ochii mei obosiți. Pe taică-su îl pierduse odată pentru totdeauna și acesta era singurul răspuns pe care îl aflase la mănăstire. Cu mama și sora lui nu a stat prea mult timp, după ce s-a întors la ele, pentru că l-au luat în armată. Ar fi putut să amâne armata, dacă ar fi reluat școala de unde o lăsase când fugise de-acasă, dar i se părea aiurea ca la optișpe ani, când alții se pregătesc să termine liceul și să intre la facultate, el să repete clasa a zecea. În armată a domnit-o, pentru că în primul an după Revoluție a fost același haos ca și în civilie. Nu că acum lucrurile ar sta altfel. Armata a făcut-o într-o unitate de transmisiuni, undeva la granița cu sârbii. În ’90, iugoslavii încă nu începuseră să se căsăpească între ei, dar și atunci se făcea trafic cu combustibil la greu. Sârbii le dădeau pe litrul de benzină și de trei ori mai mult decât prețul la care îl cumpărau ei din România. Plăteau cu mărci germane și după un an de armată s-a întors acasă cu o sumă frumușică din care doar o mică parte a schimbat-o în lei. De atunci lucrează la firma privată de pază și protecție a unui fost securist care are contract și cu restaurantul de la Grotă. Lucrează pe trei schimburi, cu încă doi colegi, și în seara aia intrase la zece, în tura de noapte, și termina dimineața la șase. M-am uitat la ceasul de pe perete și am văzut că mai erau doar câteva minute până la doișpe noaptea. Costi a observat și mi-a spus că dacă vreau să mă culc, pot s-o fac în spatele barului ca să nu mă văd pe camera de luat vederi. I-am mulțumit și, după ce am ieșit din Grotă, a acoperit camera cât să am timp să intru din nou și să iau cu mine după bar scaunele de la masa vecină. Am apropiat scaunele și m-am lungit pe ele, descoperind deasupra mea un altfel de cer pe care stelele fuseseră înlocuite de o puzderie de sticle de băutură și pahare atârnate cu capul în jos. Intrasem din nou în rândul lumii, ratând de puțin o experiență de boschetar. 

Costi a blocat ușa și după ce a stins lumina s-a întins și el pe taburetele înalte din fața barului. „Dormi?” – „Nu” – i-am răspuns, și după câteva clipe de ezitare, de parcă mi-ar fi dezvăluit un secret, mi-a spus cu o voce gravă: „La primăvară plec în Legiunea Străină”. 

Era prima dată când auzeam de Legiunea Străină și posibilitatea de a pleca departe de casă, într-un loc cu o rezonanță eroică, a avut asupra mea efectul unui electroșoc. Dacă până atunci nu știam cum să driblez viitorul care mi se pregătea, deodată primisem răspunsul de la oracolul de pe partea cealaltă a barului. Costi nu a mai așteptat să-l întreb eu, și-a tras mai bine taburetele sub el și m-a pus la curent cu tot ce trebuia să faci ca să te înrolezi în Legiunea Străină. 

În timp ce-mi povestea despre riscurile care te pasc la tot pasul, despre misiunile în care îți croiești cu maceta calea prin junglă, Pădurea Trivale se transforma ca prin vis într-o pădure tropicală, în care stejarii, fagii și carpenii era înlocuiți de arborii de cacao și de cauciuc, de copaci imenși cu rădăcini la baza trunchiului, ca niște contraforturi, pe care se încolăceau lianele de care atârnau maimuțe gălăgioase care se fugăreau, stârnind stoluri de fluturi și păsări cu penaje stridente, deasupra hățișurilor luxuriante prin care mișunau laolaltă tot soiul de insecte și amfibieni, tapiri și capibare, jaguari și anaconde, caimani și pești piranha care însângerau pârâiașul Trivale ale cărui ape învolburate se rostogoleau pe lângă Grota care răsuna de țârâituri și orăcăieli, de strigăte și chemări, de răcnete și răgete. 

M-am trezit când hărmălaia sud-americană din Grotă a fost întreruptă brusc de alarma ceasului sârbesc cu melodii pe care Costi îl pusese să sune la șase fără zece. Am așteptat să acopere Costi camera de luat vederi și am ieșit din Grotă pe terasă. Era încă întuneric și pădurea noastră inofensivă își legăna deasupra Grotei crengile, cernindu-și frunzele îngălbenite în aerul rece. „Peste o oră răsare soarele și se face mai cald”, mi-a zis Costi, schițând câteva mișcări de înviorare. Ne-am luat la revedere, cu promisiunea că ținem legătura, și m-am grăbit să plec să nu mă prindă acolo schimbul noului meu prieten. 

Nu-mi prea venea să mă întorc acasă, așa că am întârziat momentul explicațiilor pe care trebuia să le dau alor mei, făcând un ocol generos prin pădure. Într-un final, când am ajuns pe aleea din spatele blocului meu, zorii dimineții îmbibau cu blândețe deșertul spălăcit al cerului. Plopii din curtea Școlii Generale Nr. 12 se scuturaseră peste noapte aproape complet, acoperind toată aleea cu un strat gros de frunze în care trasam brazde adânci târându-mi picioarele. Ajuns în celălalt capăt al blocului s-a deschis o fereastră și am văzut două pijamale cu priviri dușmănoase. Am pus capul înapoi în pământ și m-am întors netulburat la misiunile pe care trebuia să le execut în Legiunea Străină, lăsând departe în urma mea un interogatoriu de care mi se rupea, pentru că deslușisem o lumină care nu mi se dezvăluise până atunci. 

Patru luni lungi s-au scurs încet și lumina continuă să strălucească în mintea mea ca un far călăuzitor. 

Încerc să-mi mențin echilibrul pe lângă șirul de plopi scheletici care străjuiesc aleea, îngropată acum sub un strat înghețat de zăpadă. Îmi iau avânt și alunec câțiva metri pe limba de gheață care reflectă lumina galben-verzuie emisă de becul de pe stâlpul de iluminat din dreptul apartamentului nostru. Becul murdar mă duce cu gândul la organul luminiscent al unui prădător abisal ascuns în întuneric. Mă întorc instinctiv cu fața către bloc, să mă asigur că amenințarea nu există decât în imaginația mea. După ce trec rapid cu privirea peste ferestrele de la toate etajele, ochii mi se fixează pe o anumită fereastră. Mă aplec și frământ un bulgăre din zăpada depusă pe gardul viu de lângă alee. Geamul rezistă, dar becul se stinge aproape instantaneu. 

*

M-am întors la colegii mei. E abia trei și din sufragerie se aude încet „Lily was here”, genul de piesă care se pune de obicei la sfârșitul petrecerii, când lumea începe să plece. În cuier mai atârnă doar câteva haine agățate răzleț, ca și cum mormanul pestriț de la începutul petrecerii s-a eliberat dintr-o capcană cu prețul smulgerii câtorva bucăți din el. Din câte îmi dau seama, toți rockerii au scăpat cu hainele pe ei și doar duhoarea de mahoarcă și băutură, care se întinde pe tot holul, mai amintește de prezența lor la chef. Muzica agresivă care încorda mușchii, agita pletele și răgușea vocile înainte să plec a amuțit complet și dormitorul în care i-am lăsat într-o formă de zile mari, mânuind prin aer chitare electrice închipuite, zace cufundat într-o liniște mormântală. 

Aș putea să dispar, prin ușa lăsată deschisă la perete, în bezna din dormitor până când cineva mă descoperă accidental, dar cred că aș prelungi mai mult decât e cazul o absență care sunt sigur că a devenit evidentă pentru toată lumea odată cu împuținarea invitaților. Paltonul meu încă mai atârnă în cuier, lucru care nu avea cum să fi trecut neobservat. E clar că la ora asta nu doar Carina se întreabă unde sunt, chiar dacă doar pe ea o suspectez că-mi duce dorul mai rău decât i-l duc lui Lily chitara și saxofonul. 

Mă îndepărtez de ușa metalică de la intrare și mă îndrept spre celălalt capăt al holului, unde ușa de la sufragerie strecoară printr-un geam mat o lumină piezișă. Apăs ferm clanța, hotărât să nu dau prea multe explicații despre plimbarea mea solitară. Cum intru, în colțul sufrageriei din dreapta ușii, dau cu ochii de Carina și de Claudia, colega noastră care își sărbătorește majoratul. Stau de vorbă așezate pe două fotolii între care un lampadar le cerne peste capete o pudră de lumină aurie. Surprinsă de apariția mea neașteptată, Carina nu-și poate reține încântarea și-mi sare bucuroasă de gât. După ce mă sărută, își mijește ochii verzi conturați cu dermatograf negru, asaltându-mă cu o privire intensă care mă dojenește drăgăstoasă. Nu-i spun nimic, doar îi zâmbesc, amuzat de exuberanța ei copilărească care părea să ne împace înainte să apucăm să ne certăm. O sărut și eu, urmărind cu coada ochiului ieșirea discretă a Claudiei din scena pe care lumina ambientală a lampadarului o creează în locul unde suntem, apoi foiala siluetelor întunecate care se strâng unele în altele ca să-i facă și ei loc pe canapeaua cufundată în penumbra suavă care cuprinde acea parte a sufrageriei. 

Carina mă ia de mână și nu-mi dă drumul nici după ce ne așezăm în fotolii. Îmi strânge tare degetele, cum mai face în bancă, la școală, de teamă să nu fie strigată atunci când, la catedră, profesorul răsfoiește îndelung catalogul, nehotărât pe cine să scoată la tablă. Starea ei de neliniște îmi alimentează bănuiala că petrecerea a luat o turnură urâtă cât timp am fost plecat. Acum, singurul lucru pe care nu mi-l doresc e să aflu de la Carina că s-a purtat cineva urât cu ea. Îmi simt deja pulsul mărit sub presiunea degetelor ei și mă străduiesc din răsputeri să nu observe nervozitatea pe care a reușit să mi-o transmită atât de eficient. Dar Carina mă liniștește repede, redobândindu-și ca prin farmec stăpânirea de sine imediat ce începe să vorbească, în șoaptă și cu glas măsurat, amenințându-mă de la bun început că dacă mai plec vreodată fără s-o anunț, o s-o găsesc în brațele primului ins care se dă la ea în lipsa mea. După care îmi dă drumul la mână și, înainte să apuc să ripostez, îmi cuprinde capul în palme și își strecoară limba lungă în gura mea, folosind-o ca pe un căluș musculos cu care îmi sufocă din fașă protestele care-mi stăteau pe buze. Când limba ei temerară, de girafă în călduri, se retrage din gura mea, nu-mi doresc decât s-o iau cu mine în dormitor ca s-o las să-mi exploreze și alte părți ale corpului, feriți de privirile indiscrete ale colegilor de pe canapea. Numai că, spre surprinderea mea, raportul ei e mai stringent și mă pedepsește să rămân în fotoliu, chinuit de o erecție uriașă, și să ascult neatent toată tărășenia pe care o ratasem.

Tot ce rețin este că de vină pentru spargerea petrecerii sunt doi foști colegi, de care ne-am despărțit la treapta a doua, când ei au ales să se mute din clasa noastră cu profil real la o clasă cu profil uman. 

Nu erau singurii care făcuseră această alegere, aproape o treime din toți colegii noștri cu care începuserăm clasa a noua au primit suficiente dovezi, în doi ani de zile, că profilul de matematică-fizică nu era pentru ei, așa că din clasa a unșpea s-au reprofilat la clase de uman, din același liceu sau din alte licee, așa cum era cazul celor doi turbulenți din seara aceasta. Faptul că nu mai eram toți în aceeași clasă nu conta pentru noi, ne consideram în continuare colegi și nimeni nu uita pe nimeni când aveam ocazia să ne întâlnim la vreun chef. 

Carina e dezamăgită, mai ales de unul dintre ei, care, la fel ca și ea, cântă la chitară cu un talent pe care ea îl apreciază foarte mult. De altfel, acest fost coleg chitarist activează într-o trupă rock celebră la noi în Pitești. Momentul care a declanșat tot scandalul a fost când ăștia doi au spart o damigeană de vișinată în balconul de la sufragerie. Tatăl Claudiei nu a putut să treacă peste incident și i-a dat afară din casă. Ceilalți rockeri s-au solidarizat cu ei și nu s-au lăsat înduplecați de insistențele celor care îi rugau să nu plece. Abia când erau toți grămadă în hol, pe picior de plecare, și-a dat seama Carina că eu nu sunt pe nicăieri. Nu i-a crezut, la-nceput, când i-au spus că ei nu știu nimic despre mine, dar și-a schimbat părerea după ce au rugat-o să-mi transmită că îi găsesc în KODAK, dacă vreau să mă duc. 

„Ce faci, te duci și tu după ei?”, mă întreabă cu o sfială în voce care îi trădează teama de răspunsul pe care nu și-l dorește. Mă uit la ceas. Până în Egalității nr. 13 nu fac pe jos mai mult de zece minute. La patru, cel târziu, aș putea să fiu acolo. 

KODAK e singurul bar de rockeri din oraș care în weekend stă deschis de sâmbătă până duminică dimineața. Funcționează într-o casă veche, în care una din camere are rol de magazin unde se vând produse noi și second-hand, laolaltă. Pentru rockeri magazinul e un adevărat paradis, așa cum se și menționează în reclama pe care KODAK și-o face în revista locală de rock, METRONOM. În paradisul de 10 mp se găsește tot ce și-ar putea dori un rocker, de la casete audio cu muzică rock de toate genurile, postere și reviste, insigne, brățări, inele, pandantive, la bocanci, geci, blugi și curele, rucsaci, tricouri și bandane imprimate cu logourile personalizate ale trupelor rock, astfel încât fiecare rocker să-și poată alege ce vrea în funcție de logoul trupei cu care se identifică. 

Chiar dacă nu sunt genul de rocker foarte accesorizat, dimpotrivă, îmi place mereu când mă duc în KODAK să casc ochii minute în șir la toate atracțiile din acel paradis, atent să descopăr lucruri noi și, mai ales, logouri cu grafică artistică complicată ale unor trupe de care n-am auzit încă. De multe ori am ajuns la muzica unor trupe rock pentru că m-au atras logourile lor cu litere și simboluri întrepătrunse care mi-au stârnit curiozitatea să aflu legătura dintre ele și versurile melodiilor din spatele lor. Au fost și cazuri în care am rămas dezamăgit de contrastul dintre imaginea logoului care îmi desfăta privirea și muzica care îmi supăra auzul, dar niciodată nu țin cont de ele și cumpăr fără să stau pe gânduri albumul unei trupei despre care nu știu nimic, doar pentru că are un logo atrăgător. Când îmi iau la mână casetele cu muzică rock și mă uit la copertele lor minunate, cu toate rateurile inevitabile pe care le-am dat, tot mă simt câștigat. Singura care a avut de pierdut de pe urma pasiunii mele pentru muzica rock și pentru aceste logouri artistice este banca în care stau la școală, care aduce mai mult cu posterul din placaj al unui festival rock fictiv pe care sunt scrijelite meticulos logourile trupelor mele favorite: METALLICA, IRON MAIDEN, MANOWAR, SEPULTURA, GUNS N’ ROSES și MEGADETH. 

Cu patronul de la KODAK mă cunosc bine de când mi-am vândut în magazinul lui geaca de motor. Nu mi-a fost ușor să renunț la ea pentru că îmi dădea o notă distinctivă printre rockerii din anturajul meu care nu aveau așa ceva, dar rămăsese prea mică de mine și n-am avut încotro. La ora asta sigur e și el pe acolo și s-ar bucura să stăm împreună la un biliard și la o bere până se luminează de ziuă.

Îmi întorc privirea la Carina, care așteaptă tensionată decizia mea. Oricât mi-aș dori să fiu și eu în KODAK alături de gașca de rockeri, mă ridic din fotoliu și, spre fericirea ei, o invit pe divă la dans.

Adrian MIELCIOIU

Adrian Mielcioiu (n. 1974) a publicat trei volume de poezie, (2005, Despachetări carnivore (2013) - semnat cu pseudonimul Adrian Zalmora; Crânguri de portocali (2017); Adolescență metalică. De asemnea, scrie proză scurtă și poezie ȋn revistele Vatra, Argeș, România Literară, Galaxia 42, Helion, EgoPHobia și eseuri pe diverse teme pe platformele online Contributors, WebCultura și Corbii Albi.

Echipa
Arhiva
Declarația 230

Nu uitați!

Vă rugăm să ne puneți pe lista voastră, la redirecționarea a 3.5% din impozitul pe venit prin completarea DECLARAȚIEI 230 . Puteți descărca formularul în format PDF de aici). 

Expediere. Până la data de 25 mai 2022, alegeți oricare dintre opțiunile de mai jos, la ANAF sau ne puteți trimite formularul 230 scanat/fotografiat, la adresa contact@optmotive.ro

PRINT 24⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

NOUA LITERATURĂ

Stil fluid, personaje care mențin atmosfera și atenție pe derularea faptelor - acestea sunt însușirile prozei lui Adrian Mielcioiu, pe care le detectezi imediat.

Doina Ruști

 

Ne revedem după Paște!

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

ART, 2022

Recomandată de Doina Ruști

 

Vremea, 2021

 

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

LITERA, 2022

 

Copyright © optmotive.ro