OPTm
nr. 82

Scrisori din Chile: întâlnirea cu limba română

Am ajuns deja la jumătatea din august. La noi, fiind toiul iernii. Printre bătrâni există zicala: „trebuie să scăpăm de august”. Supraviețuitorii ies în parc pe 1 septembrie să sărbătorească, să se laude că-s încă vii! Azi este înnorat și avem și „stare de urgență” din cauza poluării atmosferice, la noi - un amestec de praf și fum de lemn, pe care săracii și bogații încă îl folosesc să se încălzească. Eu am trecut la electricitate:)

Afară sunt zece grade. Conversez ca englezii, până mi-aduc aminte despre ce voiam să va scriu. Să nu uit, de asemenea, poate ați și citit în ziare, că din 28 iulie, în sfârșit, exista un nou președinte în Peru, un om de la țară… Pedro Castillo - votat, deși respins de cetățenii orașelor, în special din Lima și mai ales din cartierele clasei medii și a celor unde locuiesc cei care sunt obișnuiți să guverneze; cred că cea mai patetică a fost doamna președintă a congresului când a refuzat președintelui Castillo salutul protocolar; ea a vrut să traseze limitele sociale: ea este de familie buna; el, un țăran din orășelul Chota, devenit conducator al sindicatului profesorilor din Peru; în fine, o să vedem mai departe cum evoluează în dificila guvernare pe care o are în față.

Să vă povestesc și ceva despre pandemia care s-a liniștit un pic, dar ne e frica să nu vină peste noi faimoasa* delta* ; fiind o țară destul de izolată de restul lumii, am cerut autorităților să-i controleze pe chilienii care călătoresc peste hotare, să aibă grija să nu ne-o aducă. Deja avem cam o sută de infectați. Eu speram să intru fizic la ore, dar se pare că nu voi reuși. Fiind profesor de botanică, aș putea măcar să-mi invit studenții la o plimbare prin parc!

Și mi-am adus aminte despre ce voiam să va povestesc. V-am mai spus că Doina Rusti spera să va povestesc lucruri exotice, despre mine! La capitolul acesta intră întâlnirea mea cu exotica limba română. Prin anul 1974 parte însemnată a familiei mele, inclusiv subsemnatul, eram refugiați în Peru, din cauza loviturii militarilor, din 11 septembrie 1973. Deși era o calamitate socială și personală, eram liniștit pentru că ajunsesem în țara unde locuia mama mea. Bunicul, șeful familiei nostre în fapt, și unul dintre fiii lui reușiseră și ei să plece din Chile și să capete calitatea de rezident în Peru. După un timp, au venit și cele trei mătuși cu familiile lor, iar peruvienii, care se sperie de chilienii din cauza unui război din 1879, s-au speriat încă odată, și au început să refuze viza de reședință pentru orice chilian. Așa a luat sfârșit șansa ca restul familiei să se stabilească acolo. Bunicul a zis să rămânem împreună și s-a dus la ONU să caute o țară de refugiu. Se gândea la Cuba, din cauza limbii, dar i s-a oferit România și Ungaria. Romanii au fost primii care au spus „da, veniți” și noi „da, mergem” (dialogul s-a purtat în spaniolă). Până atunci nu prea știam mare lucru despre România, știam că Bucarest era capitala, cunoșteam încă de pe la zece ani cam toate capitalele Europei. Și mai știam că exista un domn Gheorghiu care era tare la șah, aveam o carte cubaneză cu meciurile unui campionat mondial. Apoi, în casa mamei mele, în Peru, am găsit un disc cu Fănică Luca trăgând la nai. Despre limba română, mai nimic: aveam 18 ani în acel moment - dar, nu mă blamați, cam asta era tot ce știam despre România.

Primii care au ajuns în România au fost unchiul Fernando și mătușa Miriam cu cei doi fii ai lor. Ei ne-au trimis o prima scrisoare care a ajuns după câteva săptămâni la Lima! În ea ne povesteau că erau bine, că fuseseră bine primiți, și că „agua” se spunea „apa” și „pasta de dientes”, "pasta de dinti”.

Eu am ajuns în România într-o zi din septembrie, 1974; când mă uit la poze cu refugiați, întotdeauna îmi aduc aminte de noi, călătorind cu avionul în Franța și apoi venind cu Tarom-ul în România, încărcați cu valize mai mari și mai mici, și fiecare copil cu plasa lui, cu jucăriile. Când am ajuns, primul cuvânt pe care l-am auzit a fost, bineînțeles, „pașapoarte” încă un cuvant pe care l-am putut înțelege, dar de la "pașaport" încolo - nu am mai înțeles nimic. Una era limba scrisă și alta vorbită.

Ne-au dus cu autobuzul de la Otopeni în cartierul Militari. Țin minte că ne uităm la parcuri, la străzi, era totul atât de nou, pentru noi. Când am intrat în cartier nu pricepeam dacă acolo se construiește sau se demolează. Nu știam de construcția cu prefabricate.

Și-au început aventurile mele cu limba română. Celor care nu terminasem învățământul secundar în Chile ni s-a spus că trebuia să mergem la Liceul „Iulia Hașdeu”. Țin minte că era departe, era eroic să intri în clasă la 7:30, după o aventura de o ora cu tramvaiul 13. Bineînțeles, nu reușeam să ajungem la timp, dar profesorii au fost, cel puțin la început, îngăduitori.

Am ales secția de real! Săracul de mine, am făcut o alegere proastă, era mai bine la umaniști. Până azi, în acest liceu se învață limba spaniolă, deci pentru noi alegerea liceului a fost nemaipomenită. Colegii și colegele noastre se străduiau să fie amabili cu noi, în cazul meu, mai ales colegele; lor le datorez că am învățat româna, ele mi-au fost profesoare, în fiecare zi când veneam la școală, nu înțelegeam mai nimic în afara orelor de fizică și spaniolă.

Dar să nu pierdem vremea. Colega mea de bancă - din păcate, i-am uitat numele (o fi fost Marinescu?) - în fiecare dimineață mă punea la treabă: am învățat de la ea, articole, verbe, să întocmesc frazele; chiar m-a dus la bunicii ei, la Pucioasa, cred că a fost prima dat când am intrat într-o casa de români.

Mulți dintre colegi ne-au ajutat cu lecțiile. Îi țin minte pe Slavita Glisici și Șerban Gaganescu, șeful clasei, care ne traduceau lecțiile de geografie și istorie, și ne traduceau când eram ascultați de profesori. Acum îmi dau seama că a fost incredibil deși pe vremea respectivă nu ne dădeam seama. Singura plângere a colegilor era că ei învățau spaniolă, dar noi vorbeam „chiliana” se plângeau că vorbeam între noi. În afară de Slavita care locuise în Chile câțiva ani, nu mai înțelegea nimeni graiul nostru.

După trei luni de zile, țin minte că eram în stația de autobuz de la Unirii, noaptea. Un bețiv foarte amabil încerca să stea de vorba cu mine, eu care nu eram deloc beat făceam eforturi să bâlbâiesc ceva în românește. Mai târziu, în luna mai, am dat bacalaureatul. În ce privește limba româna am luat opt la scris - învățasem biografia a lui Zaharia Stancu - deja se știa că va fi subiectul scris. Iar la oral era să pic, însă m-a scăpat d-na Simion, profesoara de română, care a expus comisiei „situația elevului Teillier” , lăudându-se că era foarte mândră de faptul că într-un timp scurt vorbeam românește destul de rezonabil. În loc să trag un subiect m-a rugat să citesc un poem lung a lui Mihai Beniuc: „Sunt măr de lângă drum și fără gard”. Și m-au felicitat.

Mă opresc aici. Relația mea cu limba românilor e lungă și complexă, dar să nu povestesc totul azi, să mai lăsăm ceva pentru alte scrisori din Chile.

Sebastián TEILLIER

Pe numele său întreg, Jorge Tomas Sebastian Teillier Arredondo, este profesor la Universidad Central de Chile și traducător. Autor a numeroase studii și volume universitare, el este și traducătorul unor romane românești, între care Craii de Curtea Veche de Matei Caragiale și Zogru de Doina Ruști. A tradus, de asemenea, poezie.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Diferită de celelalte povestiri, O zi din viața Ariadnei aduce o atmosferă bizară și un unghi de vedere subiectiv. Aici Serenela Ghițeanu abordează tema „aventurii" cotidiene. Scrisă cu siguranță și emoție constantă, proza te ține în suspans până la ultimele cuvinte.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Paralela 45, 2021

Recomandată de Doina RUȘTI

Aldulescu citind cele din urmă texte pentru concursul Primul roman (Litera, 2021)

Penguin, 2021

citate din Cioran
cu poza lui Cioran
postate pe fakebook
de indivizi pe care simpla lor existență l-ar fi exasperat.

Ovidiu Komlod - furie

Max Blecher, 2021

Litera, 2021

ART, Paladin, 2021

La Craiova, păpușile au ieșit pe străzi

Vremea, 2021

Trei, 2021

Cărți clasice repovestite: Curtea Veche, 2021

Copyright © optmotive.ro