OPTm
nr. 82

O zi din viața Ariadnei

Atunci când s-a așezat pe canapeaua din sufragerie, ca să-și bea ceaiul rece, obosită de canicula care coborâse deja peste oraș, Ariadna a văzut că raftul de cărți din fața ei era înclinat. Ca și cum podeaua ar fi fost inegală. Avea pe jos un parchet vechi, de la construirea casei. S-a uitat apoi mai atent și a văzut că o ușoară înclinare aveau toate mobilele, dar la raftul de cărți era cel mai vizibil. Cu peste zece ani în urmă, când plătise niște lucrări de rașchetare a parchetului, muncitorii au lăudat calitatea lui, spunându-i că pe timpuri se făceau îmbinări trainice între bucățelele de lemn. După ce l-au lăcuit, mirosea frumos, aproape a nou. Apoi mirosul de nou a dispărut. În schimb, trosnea sub pașii ei, deși Ariadna e o femeie sveltă. Dar nu numai că nu o deranja zgomotul lemnului produs de mersul ei prin cameră, ci chiar îi plăcea. Era ca un dialog pe care îl avea cu parchetul, venit din altă lume, cu mult înainte ca ea să se nască. Lemnul e viu și prin sunetul pe care îl scotea, spunea ceva. Ceva ce oamenii nu pot înțelege. Ariadna avea uneori nevoia să adauge un „da, da...” după ce auzea parchetul trosnind sub pașii ei. Să îi răspundă.

În stația de tramvai, mica pubelă stradală deborda de gunoi, ca de obicei. Privind-o, știai că oamenii consumă tot mai mult mâncare și băuturi diverse pe stradă. Dacă nu mai încăpeau în pubele, le lăsau lângă acestea. Dar mai ales le lăsau pur și simplu pe stradă, sau în autobuze, oriunde se aflau atunci când le terminau. Ambalajele erau viu colorate și de multe ori păstrau resturi din ceea ce conținuseră. Oamenii se săturau repede și le aruncau pe jumătate sau pe sfert mâncate sau băute. Cutii și sticle din carton, din plastic rânjeau din toate părțile, unele poposeau chiar în mijlocul unui arbust mic, de parcă ar fi fost puse acolo cu mâna. Instituția care se ocupa cu ridicarea gunoiului nu mai făcea față de mult. Nu era însă o activitate din care să faci bani, altfel ar fi apărut și alte firme care să se ocupe cu asta, pentru că odată ridicat, gunoiul trebuia ars sau îngropat. Iar loc de gropi nu mai era. Cât despre ardere, fumul provocase deja prea multe boli de plămâni, era una din principalele griji ale municipalității, unde să mai ardă tonele de gunoi zilnice care se acumulau. A îngropa un om era nimica toată, dar a îngropa gunoiul pe care îl producea era deja un fenomen aproape fără rezolvare. La televizor se discuta întruna despre asta. Oamenii produceau atâta gunoi, încât după ce îi inspirase și pe scriitori, și pe pictori, care, exasperați, traduseseră în creațiile lor obsesia față de deșeurile care le invadau spațiul vital, reveniseră la temele lor obișnuite, iar gunoiul era acum văzut ca o boală care e peste tot în jurul tău, e și în tine potențial și nu ai habar măcar dacă și când ar putea să te facă să sucombi.

La intersecția din fața editurii unde lucrează Ariadna, stând la semafor, o mașină a trecut cu viteză suficient de mică încât să îi atragă atenția. La geamul din spate al mașinii i se păru că îl vede pe Le Chat. Dar până să fie sigură mașina era deja departe. Le Chat era chiar o pisică pe care o vedea doar Ariadna. Îi apăruse prima dată după ce s-a trezit din anestezia generală pe care i-au făcut-o pentru operație. În stânga ei era o asistentă medicală care o întreba cum se simte, iar în dreapta era…Le Chat. O pisică de două ori mai mare decât cele obișnuite, albă, cu ochi albaștri. Pisica nu zicea nimic! Dar Ariadnei nu i s-a făcut frică de ea, dimpotrivă, a simțit chiar un fel de stranie protecție din partea felinei. De atunci i se arăta uneori. Ariadna citise în cărțile lui Oliver Sacks despre halucinațiile auditive și vizuale ca simptome neelucidate ale unor tulburări neurologice, dar ceea ce vedea ea i se părea o creatură pe care a întâlnit-o spiritul ei în timpul anesteziei generale. Le Chat nu i-a vorbit niciodată, dar Ariadna simțea din când în când că are acces la ce gândește felina. Îi veneau în minte gândurile pisicii și privind-o în ochi, avea clar senzația că era exact ce avea Le Chat în cap. Îi confirma sau îi infirma anumite idei asupra cărora Ariadna nu era decisă. Nu spusese nimănui despre existența lui Le Chat în viața ei.

În editură era liniște. Vara, Paula și Vlăduț veneau la serviciu când aveau ei chef. Fiecare pretexta că are o problemă urgentă, iar directorului nu părea să-i pese. Deși nu stăteau grozav cu vânzările, rezistau în virtutea unor bani care soseau mereu la timp pentru salariile lor. Ariadna știa că nu trebuie să pună întrebări. Directorul editurii fusese în relații foarte bune cu partidul care preluase puterea după ’89, circulau zvonuri despre materiale electorale tipărite pe ascuns, și altele, lucruri pe care nu e bine să le știi dacă nu ai „spatele asigurat”, cum zicea bunica Ariadnei. Ariadna se întreba de ce în expresia asta a fost ales spatele ca simbol al vulnerabilității. Ar fi fost mai potrivit capul, nu? Nu se zice să nu îți pierzi vreodată capul? Dar iată că de asigurat, trebuia asigurat spatele. E drept că în ultimii ani, când o durea spatele, Ariadna nu mai putea face nimic.

Pandemia luase o pauză, s-ar fi zis, mass-media nu mai vorbea atât despre ea deși dacă te uitai la presa externă se anunța un nou val, cu o tulpină mai agresivă. Dar românii trebuiau să plece în concediu! Ariadna se gândi la vecina ei, care avea trei copii și care, stând acasă, cu soțul, în timpul izolării la domiciliu, se certase de atâtea ori și atât de zgomotos, încât te așteptai ca în clipa următoare să se deschidă ușa și să iasă de acolo cineva rănit. Țipetele erau atât de stridente încât te gândeai că trebuie să se fi lăsat cu ceva vărsare de sânge. Dar când o întâlnea, vecina îi zâmbea Ariadnei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe stradă erau abandonate, ici și colo, măști de protecție, bleu, desfăcute spre partea albă, sau mototolite.

Ariadna se lăsă pe spate în fotoliul din piele, un lux pe care directorul i-l oferise după ce semnase contractul cu scriitorul Emanuel Pas, care publicase la ei un roman bine vândut. Apoi se întorsese la editura lui, pe care o „pedepsise” semnând cu ei, nu se știe ce neînțelegeri avuseseră… Fotoliul din piele se zicea că e primit de la partid. Îl casaseră, probabil.

Avea de corectat un manuscris de carte de bucate și unul de literatură motivațională. Erau pline de gresșeli de ortografie. Totuși, genul ăsta de cărți se vindea mai bine decât literatura de ficțiune. Intră pe site-ul singurului ziar pe care îl mai consulta și găsi știrea că un tren plecat din Constanța se oprise în câmp noaptea trecută, pentru vreo opt ore. Posturile TV, indiferent de orientarea politică, se repezeau asupra acestui subiect, prin prezentatori care turuiau ba că ministrul transporturilor dăduse nu știu ce declarație, ba că îndrăznea să se ascundă și să nu dea nicio declarație, cât despre șeful CFR-ului, dispăruse lăsând în urmă zvonul că după o noapte albă petrecută căutând soluții, ar fi suferit un preinfarct. Dar partea cea mai juicy a știrii era faptul că în tren se aflau vreo treizeci de copii, care se întorceau dintr-o tabără de la mare. Prezentatorii TV se întrebau retoric dacă acești copii nu sunt deshidratați și ce riscau, pentru că nu li s-a dus nici măcar apă. În tren se aflau, desigur, și oameni în vârstă dar despre ei nu se întreba nimeni nimic. Copiii erau punctul atracției, erau jertfiți pe tavă, ca niște miei, în vârtejul break news-ului. Și publicul îi înghițea, hulpav.

Ariadna își făcu o cafea și aspira cu nesaț mirosul ei, înainte să o bea. Se duse la fereastră. Pe stradă, un instalator intrase într-o gură de canalizare, iar la marginea ei alți patru se uitau la el, cu mâinile în șolduri. În orașul ei părea că totul stă în loc, deși oamenii erau mereu agitați, stresați, se grăbeau mereu undeva, dar nu se întâmpla nimic. Tramvaiul se clătina pe șine ca o căruță, autobuzele erau adevărate saune, pe stradă erau mulți tineri îmbrăcați la fel, fetele în pantaloni scurți, băieții în pantaloni trei-sferturi, cu tricouri negre și, invariabil, bascheți sau adidași. Ariadna se întreba dacă nu le transpiră oribil picioarele pe canicula asta. Se întoarse la birou și căută pe laptop fotografii cu Bucureștiul interbelic. Era forma ei de evadare cea mai recentă. Nu avea niciun chef să corecteze greșeli de ortografie și să reformuleze cu totul frazele din cele două manuscrise. Dacă nu se anunțase până acum, directorul era dat absent pe ziua de azi.

Găsi pe net destul de repede o fotografie cu Muzeul Olteniei din Craiova, fosta Școală Centrală de Fete, de pe strada Madona Dudu. Vizavi se afla Biserica Madona Dudu, numită așa de la denumirea oficială Biserica Maica Precistă din Dud. Clădirea construită în 1905 arăta bine renovată și Ariadna încercă să și-o imagineze prin anii ’30. Atunci când bunica ei predase acolo „lucrul manual”. Se lăsă pradă visării.

„Tălpile picioarelor se înfundau în trotuarul făcut din smoală și parcă ai fi călcat pe jar, era fierbinte cum nici pământul crăpat de soare nu e în luna lui Cuptor… Mi-era sete și cerul gurii îmi ardea. Aveam amețeli și mergeam ușor strâmb. Auzeam, undeva într-o curte, o voce de femeie care cânta un cântec de jale. M-am gândit că poate veghea vreun mort, pentru că glasul ei era de jelanie. Dar cine cânta la căpătâiul unui mort, când e încă acasă, printre ai lui? Și cine cânta chiar și după ce îl băgau în mormânt? Femeia cânta de parcă i se sfârșea lumea. M-am gândit apoi că poate e bolnavă și nu mai știe ce face. În fața mea, doi țigănuși râdeau, prefăcându-se că se bat. Erau mai mult dezbrăcați. I-am oprit și i-am întrebat dacă e pe aproape vreo cișmea. Îmi auzeam vocea ca și cum ar fi fost a altcuiva. Se uitau la mine lung, aveau urme de mâncare în jurul gurii, apoi o voce de femeie bătrână a țipat, întrebându-l pe unul din ei cu cine vorbește. El a zis doar: La duamna îi sete…

Bătrâna s-a apropiat de gard și s-a uitat la mine. Avea chipul brăzdat de riduri ca pământul după ce e arat. O basma roșie cu flori aurii îi strălucea pe cap . Nu-mi mai simțeam corpul în întregime. Mi se părea un miracol că mai stau în picioare. Aerul sufocant îmi dădea impresia că totul se dilata în jurul meu. Nu mai era nimeni pe stradă, nicio căruță, nicio trăsură, nimic. Bătrâna s-a întors cu un ulcior plin cu apă. Mi l-a întins și când l-am apucat, am simțit că era rece ca gheața și, deși nu îmi mai simțeam mâinile, l-am dus la gură. Eram ca și moartă, iar apa rece mă trezea la viață… Brusc, au început să bată clopotele de la Biserica Madona Dudu”.

Ariadna nu fusese niciodată la Craiova. Se întreba dacă arhivele Școlii Centrale de Fete mai există azi pe undeva. Doar biserica era cu siguranță mai apropiată de felul în care arăta în anii ‘30. O imagina acolo pe bunica ei rugându-se la Maica Domnului.

Telefonul începu să vibreze și văzu afișat numele șefului. A răspuns repede, pregătindu-se să spună că lucrează la unul din manuscrise. Dar șeful ei voia să știe dacă a rezolvat problema mirosului de șoareci din depozit. A adus capcane și măcar o pisică? Ariadna nu făcuse nici una nici alta dar promise că se va ocupa cât de curând. Mai nervos decât de obicei, șeful i-a spus foarte autoritar să facă asta imediat. Apoi i-a închis.

Ariadna a rămas, după propria-i expresie, „suspendată”. Afară erau cel puțin 38 de grade la umbră și ea trebuia să plece să caute două capcane și o pisică. De unde să ia o pisică? De asta îi apăruse Le Chat ?

Nu avea cont de Facebook, dar intra uneori pe conturile unor cunoscuți pentru că avea parola unei prietene. Intră și acum și trimise mai multor amici comuni întrebarea de unde să ia capcane pentru șoareci. Unul i-a răspuns că se spune „cursă”, nu „capcană”, și că sigur găsește la un hypermarket cunoscut. Alcineva i-a spus că o pisică ar fi suficientă, dar nimeni nu o să îi dea pisica personală, iar cele de pe stradă nu pot fi prinse. Așteptând răspunsurile, Ariadna se uita la ce postau acești oameni. Fotografii din vacanță, deja, fotografii cu cești de cafea aburinde, cu inimioare care palpitau, cu flori, cu peisaje exotice, cu citate ce se voiau înțelepte, multe poze cu animale de companie. Apoi comment-urile, unul mai ipocrit decât altul, în care toți afișau că se bucură nespus pentru te miri ce anunța fiecare, ai fi zis că omenirea se afla în Vârsta de Aur, nimeni nu spunea că îl doare ceva.

Pe Ariadna o amuzau toate astea, obisnuia să spună că vede cât gol interior și câtă nefericire e în cineva în funcție de ce postează pe Facebook. Cu cât afișa mai multă fericire, cu atât puteai fi sigur că e mai frustrat.

În cele din urmă, s-a ridicat de la birou, și-a umplut o sticlă cu apă, și-a pus pe cap pălăria de soare, și-a luat geanta, a închis biroul și s-a avântat în canicula de afară.

Străzile ardeau, s-a simțit brusc precum Gretel din poveste în fața unui cuptor încins, așa că Ariadna a chemat un taxi. S-a dus la magazinul recomandat și când a dat să plătească cele două curse de șoareci, vânzătorul, un tip la vreo cincizeci și ceva de ani, cu strabism puternic, i-a întins punga de plastic, dar nu i-a dat-o, zicând pe un ton ce se voia misterios:

— Ați citit Oameni și șoareci, nu?

Ariadna a rămas „suspendată”. Ce mai însemna și asta? Trebuia să fie evaluată literar de un vânzător ca să poată cumpăra două curse? Și de unde știa vânzătorul asta de cartea lui Steinbeck? S-a făcut ca un arici și a răspuns:

— Nu vă interesează pe dvs. lecturile mele. Vă rog să îmi dați punga.

Vânzătorul a ridicat sprâncenele, apoi i-a întins punga.

— Ar trebui să meditați la asta…

Ariadna s-a abținut cu greu să nu îl apostrofeze. Vii să cumperi o cursă pentru șoareci și te trezești moralizată și încă de către cine??

Apoi a intrat într-un supermarket și s-a dus direct la rafturile cu brânzeturi. Se gândea să cumpere niște cașcaval pentru că asta știa că se pune în cursele pentru șoareci. Și-a spus că parcă joacă într-un film prost. În niciun caz nu o să închidă în depozit o pisică! Umbra cozii lui Le Chat îi trecu prin vederea periferică. O să îi spună șefului că așa a făcut, dar că a uitat geamul deschis și că pisica a ieșit pe fereastră. S-a întors la birou tot cu taxiul, după ce s-a certat cu șoferul care nu purta mască. S-au acuzat reciproc de nebunie.

A intrat în depozit, a pus bucățelele de cașcaval în curse și a plasat cursele cât mai departe una de alta. „În caz că sunt doi șoareci, nu ar fi indicat ca unul să îl vadă pe celălalt cum agonizează”, își zise ea, apoi adăugă, „Doar dacă nu își transmit unul altuia că există curse!”

Și-a promis că dacă va găsi a doua zi șoareci în curse nu va pune mâna pe ele, să o facă Paula sau Vlăduț. Ea a făcut destul!

Se simțea maculată, așa că s-a dus la toaletă și s-a spălat energic pe mâini. În luna august timpul stătea în loc, toată lumea vorbea despre vacanțe și despre caniculă, vorba aceea a lui Cehov, „pe o căldură așa de mare, nu e un păcat nici să fii prost”, era clar că zăpușeala asta te prostea, ea în orice caz se simțea mult diminuată, și fizic dar și mental. Cât despre ceilalți, majoritatea păreau diminuați tot timpul, nu doar în august…

A ieșit și s-a dus alene spre parcul central. S-a așezat pe o bancă, sub un copac înalt, și a băut sticla de o jumătate de litru de apă. Ținea ochii deschiși, dar nu vedea în jurul ei. Și-a adus aminte de sejurul la Veneția, în urmă cu niște ani, când era luna august și se chinuia să înregistreze ce citea de pe foile trase la xerox, dintr-un ghid turistic. Se uita apoi în jur și vederea îi era blocată de mulțimea de turiști străini. Veneția era, practic, acoperită de ei. Era foarte cald și înainta cu greu printr-o mare de oameni care fotografiau tot ce întâlneau. În urma pandemiei, auzise că apele Veneției deveniseră limpezi, încât vedeai prin ele, pentru că lipsa turiștilor redusese mizeria care ajungea în mare. Ar fi vrut să fie acolo, în această Veneție eliberată, curată și liniștită. Dar nu aveau dreptul la ea decât localnicii. Nu era totuși un paradis pentru că pandemia ajunsese și acolo și făcuse ravagii chiar și în spitalul din Veneția.

În ultima vreme, când se uita la un film artistic, Ariadna se cam plictisea. Nimic nu era mai palpitant decât buletinele de știri de la televizor sau anumite filmulețe de pe youtube. Era groaznic, era înfricoșător, dar era adevărat, adrenalina sărea ca o nebună. Prezentatorii TV vorbeau de revenirea la normalitate de parcă vorbeau de vindecarea de pojar, când era evident că toată planeta era în ebuliție, și nu doar din cauza acelui virus.

Întoarsă acasă, Ariadna a deschis televizorul pe canalul de știri la care se uita de obicei, singurul care i se părea frecventabil, și află că trenul rămas în câmp pornise la drum dar se oprise din nou. Prima dată se oprise pentru că se ciocniseră două trenuri de marfă și blocaseră șinele, a doua oară pentru că se stricase locomotiva. Mai mult, o locomotivă plecată să devină înlocuitoare se stricase și ea. O a treia locomotivă fusese trimisă și trenul repornise, iar canalele de televiziune se arătau foarte bucuroase să transmită că vor urmări traseul trenului, ce se va mai întâmpla pe parcurs, spuneau că unii din părinții copiilor plecaseră cu mașina să îi recupereze de pe drum, pentru că nu mai credeau că trenul va mai ajunge la destinație, prezentatorii făceau din asta entertainment și jubilau, ăsta era cuvântul, da, da, își zise Ariadna. Își desfăcu o punguță cu arahide crude, o cutie cu bere fără alcool și asistă ea însăși la show-ul „trenului groazei”, cum fusese deja numit. Va ajunge sau nu la destinație?, se întreba un prezentator care era atât de euforic încât ziceai că e drogat.

Ariadna schimbă canalul, trecu peste un reality-show în care se urla, peste un film american în care avea loc o urmărire, peste o emisiune în care o psihoterapeută mărturisea că de când s-a reinventat profesional și-a găsit sensul în viață, vocabularul ei era însă cam sărac și emitea clișee lingvistice mediocre pe bandă rulantă. Ariadna știa că era ultima modă să devii psihoterapeut, fusese și ea la vreo doi și constatase nu doar că era mult mai inteligentă decât ei dar și că în materie de lecturi de psihologie era ea mai informată. Un canal de muzică nonstop transmitea un video-clip în care niște femei se mișcau provocator. Cu siguranță că niciuna nu o văzuse pe Marylin Monroe sau pe Brigitte Bardot. Îmbrăcate și machiate super-kitchos, se unduiau pe lângă un afroamerican urât și gras care nu le băga în seamă. Ariadna izbucni în râs, era chiar comic. Canalul național TV anunța că mormanele de gunoi neridicat din capitală au atras un număr mare de șobolani și că exista pericolul unor infecții. Imaginile surprindeau șobolani ronțăind ceva.

Ariadna se uită în agenda telefonului și derulă numele până ajunse la Victor. Dacă l-ar fi sunat, l-ar fi găsit disponibil. Dar oare era bine să o facă?

De la o vreme oscila tot mai mult între a face sau nu un lucru, indiferent despre ce era vorba. „Todo se vale”, ar fi zis Javier. Revăzu instantaneu zâmbetul lui larg, dinții perfecti, simți mirosul de trabuc, nu îl putea imagina îmbătrânit. Javier era acum prin Mexic, cu cercetările lui, văzuse pe Facebook.

Reveni la televizor, iar canalul ei preferat tocmai anunța că „trenul groazei” mai are vreo două ore până la destinație. Miza era dacă ajunge înainte de miezul nopții, și atunci va fi parcurs traseul în două zile, sau nu, și atunci vor fi fost trei zile. Era vorba de vreo 800 km în peste 30 de ore…În țara aceasta orice era posibil.

Serenela GHIȚEANU

Scrie cronică de carte la Revista 22, are un doctorat în limbă și literatură franceză și titlul universitar de conferențiar. A publicat volumele Sylvie Germain. La Grace et la Chute (2010), Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d'identite (2013), Marguerite Duras ou le gout du vertige(2016). De asemenea, a reunit cronicile sale de carte in volumele Ora de citit(2011) si A doua ora de citit (2015). E coautoare a vol. Scriitorul, cenzura și Securitatea. Bujor Nedelcovici și invitații săi (2009). A publicat proză scurtă în periodice.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Diferită de celelalte povestiri, O zi din viața Ariadnei aduce o atmosferă bizară și un unghi de vedere subiectiv. Aici Serenela Ghițeanu abordează tema „aventurii" cotidiene. Scrisă cu siguranță și emoție constantă, proza te ține în suspans până la ultimele cuvinte.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Paralela 45, 2021

Recomandată de Doina RUȘTI

Aldulescu citind cele din urmă texte pentru concursul Primul roman (Litera, 2021)

Penguin, 2021

citate din Cioran
cu poza lui Cioran
postate pe fakebook
de indivizi pe care simpla lor existență l-ar fi exasperat.

Ovidiu Komlod - furie

Max Blecher, 2021

Litera, 2021

ART, Paladin, 2021

La Craiova, păpușile au ieșit pe străzi

Vremea, 2021

Trei, 2021

Cărți clasice repovestite: Curtea Veche, 2021

Copyright © optmotive.ro