Revistă print și online

Critic, literatură, public

Autorul, oricare ar fi acesta/aceasta, nu îngurgitează criticile/observațiile/sugestiile decât cu noduri; că e scriitor publicat deja în volum, că e un el sau o ea care se visează autor și trimite pdf-ul spre analiză, subliniind nevoia de observații și opinii critice reale, dacă i le faci, nu-i vor pica bine, cu siguranță, căci autorii au propria viziune, au orgoliul textului lor, întocmai cum l-au născut ei și nicidecum așa cum le-ai sugera tu să îl modifice. În cel mai bun caz, îți mulțumesc politicos, dar în niciun caz nu-i lasă inima (și penelul) să intervină cumva în creația lor.

Lehamitea cea mai mare mi-o produc mai nou lansările cu sobor de prezentatori, cu cvartete, cu miniconcerte de orice gen ar fi ele, în locații pompoase, lansări ce se lasă cu mese cvasifestive și la care participă un public extrem de elegant și pretențios, dar pe care eu nu-l recunosc ca fiind cel loial literaturii, cel pasionat realmente de lectură.

Prostia umană, incultura, impostura și ipocrizia – acestea îmi taie cheful nu doar de scris, ci și de socializare în orice formă. Mă surprind tot mai golită de paciență în astfel de situații și mă străduiesc să tai de pe listă și să evit astfel de personaje.

Orice critic literar și, de fapt, orice scriitor care alege să-și exprime părerea despre congeneri – toți știm că în momentul în care primim o carte, există o expectanță a autorului de a obține o recenzie barem despre acea carte; categoria autorilor care au impresia că tu nu te-ai prins de ce ți-au trimis sau ți-au dat cartea și simt nevoia să clarifice scopul acestui gest și să insiste pe variile canale de comunicare mai mult sau mai puțin agresiv/obvios – ei bine, aceștia da, îmi produc nu atât o stare de lehamite, cât un gust amar.

Povestea care m-a entuziasmat e legată mai degrabă de o spaimă și e populată de scriitori dragi mie. Spaima mea, mărturisesc, e aceea de a dezamăgi, de a cădea în penibil. Până aici, veți spune, nimic original. Dar ce-ați zice de spaima de a vorbi inteligent în fața scriitorilor printre care am crescut și ce-ați mai zice de angoasa de a mă rosti înaintea tatălui, criticul literar Al. Cistelecan? Ei bine, episodul s-a consumat în primăvara anului 1996, la Sighișoara, la un festival de poezie. Se dezbătea, evident, nouăzecismul sau, mai degrabă, absenteismul său din peisaj. În sală erau răsfirate băncuțe, pe post de moderator presta Sandu Mușina, eu ședeam cuminte și timorată printre greii cetății ce se duelau ironic-inspirat. În fața mea trona tatăl. Se vizase deja ca reper al discuțiilor proaspătul număr al revistei Echinox, printre ai cărei redactori mă număram la acea vreme, număr ce găzduise și consemnase o masă rotundă pretextată de nouăzeciști. Mi-am tot amânat intervenția din groaza sufocantă de a mă produce înaintea părintelui, însă mănușa îmi fusese aruncată fără echivoc la un moment dat de Andrei Bodiu, iar viermișorii dinlăuntrul meu se răscoleau tot mai abitir, așa că, într-o scăpare pe care n-o pot pune decât pe seama inconștienței brute, am îndrăznit să ridic și eu mânuța și să mă anunț la povești. Domnul Cistelecan zvâcnise indisciplinat către microfon pentru a mai lămuri direcții și tematici literare, însă elanul i-a fost retezat de Mușina, care cu un zâmbet larg l-a expediat la loc, rugându-l să le acorde și celor mai tineri minute. Moderatorul n-a fost contrazis, doar că Cis habar n-avea cine va înhăța microfonul. Nu-mi amintesc ce înțelepciuni am rostit, știu doar că n-am bătut câmpii. De unde siguranța acestei retrospective? Din graba cu care Aurel Pantea și-a confesat surprinderea de a fi constatat că "vorbesc chiar bine", din faptul că tatăl n-a mai simțit nevoia de a performa adânc ideatic, din knock-out-ul chipului său și din pizza pe care a considerat că o merit la prânz, reacționând întocmai ca o Mară ce nu găsise altă metodă de a-și manifesta mirarea și împlinirea. Atunci m-am simțit pe mine însămi cu zâmbetul în colțul gurii. Încă mai am parte de luminarea fețelor scriitoricești din public, ca și cum li s-ar revela ceva de genul: "fata asta nu-i chiar proastă, știe să vorbească..."

Ioana CISTELECAN

Lector univ. dr. al Facultății de Litere din Oradea, scriitoare, colaboratoare a mai multor reviste literare, printre care Echinox, Tribuna, Discobolul, Orizont, Vatra, Steaua, Contemporanul, Viața Românească, Familia ș.a. Cărți: Poezia carcerală (2000), Antologia poeziei carcerale (2006), Staze și metastaze carcerale (2019).