În adolescență vedeam uneori pe strada Plantelor, alteori pe lunga stradă Popa Soare, un domn cu părul lung, pieptănat pe spate. Era îmbrăcat într-un costum cărămiziu, cu vestă și cu o cravată cafenie. Domnul se plimba încet, de unul singur, cu capul în pământ. După ce am trecut de vreo trei ori, la date diferite, unul pe lângă celălalt, am început să-i dau bună ziua. Îmi răspundea cu voce politicoasă, oprindu-se din mers pentru câteva clipe.

Domnul în costum cărămiziu făcea parte din colecția mea de oameni ciudați care mă impresionau cu ceva, fiecare în felul lui. Mi-am închipuit că e pictor, deși n-avea barbă. După fruntea înaltă, ar fi putut fi și compozitor. Ceea ce îmi încurca presupunerile era figura lui ridată de soare cu ochi mijiți și nas gros, de țăran de la câmpie.

Când am cumpărat un volum de povestiri, în poza de pe coperta a patra l-am recunoscut pe domnul meu. De fapt, am cumpărat cartea datorită pozei. Numele autorului nu-mi spunea nimic, iar titlul cărții nici atât – Mistreții erau blânzi. Așadar, îl chema Ștefan Bănulescu! După ce i-am citit și recitit povestirile, l-am decretat maestrul meu secret. Când l-am revăzut, i-am spus apăsat "Bună ziua, domnule Ștefan Bănulescu!", ceea ce l-a făcut să-mi și zâmbească odată cu răspunsul.

Câțiva ani mai târziu, îmi făceam lucrarea de diplomă în care era vorba și despre cărțile sale. Profesorul Eugen Simion mi-a sugerat să-i cer o vizită domnului Bănulescu, ca să-l întreb despre cărțile lui. Aveam obrăznicii de student, dar la gândul să-l vizitez pe maestru, tupeul meu s-a topit. I-am telefonat și am stabilit o zi și o oră. Când mi-a deschis ușa, autorul Cărții Milionarului îmi zice surprins-amuzat: "Păi noi ne cunoaștem, domnule!"