OPTm
nr. 93/6

Țăcăniții copilăriei mele

Dacă nu mă păcălește memoria, am luat prima oară contact cu literatura lui Bohumil Hrabal în clasa a IX-a. A fost dragoste la prima citire: micuță și subțirică, mă aștepta pe un raft de la Biblioteca Județeană, pitită între două volume de Čapek – „O singurătate prea zgomotoasă”. Cartea aia m-a făcut K.O. și a devenit unul dintre romanele mele de suflet. Dar Hrabal nu exercita asupra mea doar o hipnoză stilistică, ci mă introducea într-o lume atât de cunoscută, încât bariera ficțiune-realitate servea doar ca o distanțare procedurală față de un fenomen de oglindire. Căci provin dintr-un mediu de factură hrabaliană. Țăcăniții lui Bohumil sunt țăcăniții Brăilei postcomuniste în care am crescut. Țăcăniții lui Bohumil se rătăcesc în istorisiri exagerate, pline de piruete histrionice, la fel ca țăcăniții copilăriei mele, care alcătuiesc, într-o anumită măsură, și perioada de pionierat a instinctelor mele epice.

Numai dacă mă gândesc la vecinii de bloc, și-mi iese rapid de-un TOP 10. Îl voi invoca, bunăoară, pe Marian Somalezu’. Doldora de povești tipu’. Într-o zi, o cățea a fătat pui negri într-o cazemată din cartoane și bolțari pe care mi-o încropisem în spatele blocului. Așa începe epoca Somalezu’. I se zicea Somalezu’ pentru că ta-su lucrase pe vremea lui Ceaușescu în Somalia. Locuiam în același bloc, stătea în apartamentul de lângă și era coleg de clasă cu soră-mea. Obișnuiam să petrec mult timp cu el. Somalezu’ era foarte talentat la desen, dar n-avea toate țiglele pe casă. Umbla cu urechile-i clăpăuge prinse cu fâșii de scotch, ca să i se îndrepte, zicea el, și desena obsesiv două personaje, ilustrate ca-n benzile cu supereroi: Iisus și Saddam Hussein. Erau anii războiului din Irak, de-aia Saddam. Bineînțeles că toți din cartier eram fascinați și ne țineam după el ca albinele după înghețată. Chiar dacă era cu mulți ani mai mare decât noi, doar printre puști se simțea în largul său. Una dintre ideile lui Somalezu’: „Dacă puii beau lapte, o să intre diavolul în ei, că-s negri”. Altă idee marca Somalezu’: „Diavolul trăiește în canalizare, aduceți-vă cruciulițele din casă ca să-l izgonim”. Erau și anii de glorie ai lui Michael Jackson, așa că Somalezu’ avea o ipoteză și pentru asta: „Michael Jackson e diavolul!” Și a trecut la acțiune. A luat o bucată de cretă și l-a desenat pe Michael Jackson cu aripi de grifon și copite de țap pe-un perete în viitoarea casă a scării din blocul cu 8 etaje care se construia în cartier. După care a dat foc unor gunoaie și a adus mai multe sârme și fiare, zicându-ne: „Le băgați în foc până se-nroșesc și-l loviți cu ele, ca să-l gonim pe diavol”. Ne tăvăleam de râs, dar am acceptat misiunea, era ca-n filme. Ne-a cerut să folosim și metode orientale, văzând că aripile de cretă nu dispăreau, iar copitele nu se retrăgeau în călcâie: „Aruncați cu pietre!” O rafală de pietre a ricoșat în toate direcțiile.

Timp în care ta-su, alt reacționar de seamă, își vărsa frustrările că încă se afla sub blestemul televizorului cu lămpi, înfigând bolduri în antenele de pe bloc ale vecinilor care izbutiseră să se căpătuiască cu Telecoloruri.

Puțin mai la vale, peste câteva șosele, cum treceai de clădirile de cărămidă ale fabricii de bere „Nova”, unde a lucrat bunicul meu, te întâmpina turbăria cheiului de lângă șantierul naval. Aici domnea un pescar poreclit Inimă Rea. N-am idee de ce i se spunea așa. Inimă Rea nu dădea la pește cu o undiță profesională, ci se fălea cu o cracă șlefuită minuțios și unsă cu lac de mobilă. N-avea plasă, venea de obicei cu un dres în care vâra captura. Și cel mai important aspect: Inimă Rea era un tonomat de aventuri pescărești. Iar una dintre poveștile lui acvatice suna așa: într-o dimineață din tinerețea-i de taur comunal, Inimă Rea dăduse o luptă de proporții mitologice. Prinsese în Groapa Stâncii (o baltă din Insula Mare) o... sirenă. Cum izbutise asta? „Mi-am scos-o din chiloți, o aveam cât o știucă de lungă, măi dracilor, și-am intrat în apă. Și ce să vezi? Duduia m-a înhățat de ea și nu mai voia să-i dea drumul! Ce m-am mai zbătut atunci! Mi-era c-o să mă lase fără bijuteria dintre craci. Până la urmă, am învins-o, dar, fiara mă-sii, a trebuit s-o iau de nevastă!”, povestea moșul și niciunul dintre noi nu-și punea întrebarea esențială: era sau nu dresul acela dresul sirenei?

Tot pe malul Dunării îl puteai uneori întâlni pe Dricaru’. I se zicea așa fiindcă era șofer de dric. Conducea un Mercedes argintiu imprimat cu următorul slogan: „Noi ducem mortu’ cu tot confortu’”. În unele zile, la sfârșitul programului, mașina Dricarului se strecura prin magaziile de cereale de lângă Zona Liberă a portului, hurducăindu-se pe ulițele cu piatră cubică, și parca lângă apă, în umbra barjelor ruginite ce ornamentau în anii 1990, ca niște fosile postapocaliptice, talerul portuar al orașului. În timp ce asfințitul capitona marginile cerului deasupra Munților Măcin, Dricaru’ cobora cu o căldare printre pietrele promontoriului, lua apă din Dunăre, apoi rupea cu dinții mai multe pliculețe cu șampon, turna conținutul în găleată și începea să-și spele dricul. Plimba buretele pe capotă și portiere cu o mină sacră. Și-a trecut multă vreme până să aflăm de ce afișa grija asta maniacală. Nu mașina era subiectul, ci apa. Își spăla dricul doar cu apă luată direct din Dunăre, nu prelucrată (a se citi profanată) prin bazinele CUP Dunărea (uzina de apă). Motivul? Secretul avea să ni-l divulge un bețiv sincer din cartier, care obișnuia să frecventeze aceeași cârciumă în care mai poposea câteodată și Dricaru’. După câteva pahare de rom, oful șoferului a ieșit la lumină. „Bunică-său a murit înecat în Dunăre, la Cotu’ Pisicii. Unchi-său s-a înecat tot în Dunăre, lângă Calafat. Și ta-su tot în Dunăre! La Gropeni...”. Prin urmare, Dricaru’ își spăla mașina cu apă doar teoretic. Practic? Săvârșea o slujbă păgână de pomenire.

Sunt doar câteva exemple din panoplia mea hrabaliană.

Brăila se află în acea particulă de 10% din teritoriul României arondată geografic Peninsulei Balcanice. Când mă duc la părinți în vizită, îmi place să spun că dau o fugă până-n Balcani. De altfel, nici nu prea mă consider „european”, cel puțin nu după standardele identitare ale Comisiei Europene, și asta nu neapărat pentru că aș fi un eurosceptic, ci mai degrabă un europesimist – în sensul că europenitate „unională” îmbuteliată la Bruxelles îmi pare a fi mai degrabă un tăvălug de clonare ideologică decât un pachet de politici prietenoase mozaicului etnic european. În fine...

Ele, personajele de mai sus, reprezintă pentru mine, în felul lor și până la un punct, niște „povești minunate”. Fiindcă, în felul lor și până la un punct, extrag pe viu din realitate „minunea noastră cea de toate zilele”, ca să citez titlul unui volum de povestiri hrabaliene. Iar „arătări” precum Somalezu’ sau Dricaru’ sunt în labirintul meu afectiv niște indici vitali dintr-un meridian ce trece nu doar prin Mitteleuropa lui Hrabal, ci și prin lumile dispărute ale lui Ivo Andrić, Bora Ćosić, Dubravka Ugrešić sau Aleksandar Hemon.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 3⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Desigur, Liviu G STAN este un veteran al scrisului. A publicat deja câteva romane, cel mai recent fiind Salamandre. Însă textul de azi e diferit, se înscrie în alt trend, e noua literatură a lui Liviu G Stan. În general, proza lui emană de la primele fraze inteligență și știința scrisului, o grjă paternă față de poveste. În generația sa, aduce romanul elaborat, înnoitor în mod evident și ancorat în același timp în realitatea evenimentului și a știrii. Efuziunile lirice sunt întodeauna dublate de necruțătoarea privire a jurnalistului. Spre deosebire, aici lasă la vedere lumea interioară, Țăcăniții... e un text personal, tușant, de reconectare la lumea Brăilei, așa cum o știm din literatură.

Doina RUȘTI

OPTm

FILMELE REVISTEI

Evenimentul SĂPTĂMÂNII

Cristina BOGDAN, noua decană a Facultății de Litere, Universitatea din București. FELICITĂRI!

VOXA

reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi „Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Victor Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există și lecturi de autori.

 

AZI

de Ligia Pârvulescu

 

ca un personaj semi-tragic
care se lovește de rama tabloului,
dă-mi senzația supunerii față de evitabil
și devotamentul câinelui față de stăpanul cel crud atașamentul copilului față de mama care-l sugrumă în fașă și tremurul condamnatului în fața plutonului
lasă-mă doamne măcar azi
să fiu femeie
pentru că azi
am văzut un bărbat care mă iubea –
vedeam bine că m-ar fi primit
sub talpa lui.

 

LITERA, 2021

ART, 2020-2021 - toată seria, la promoție

În curând

O carte despre cel mai teribil experiment comunist - un frag. aici

Interviu cu Sandro Veronesi

 

 

 

Copyright © optmotive.ro