OPTm
nr. 93/6

Între corp, gând și cuvinte. Poezia lui Albert Denn ca dialog maieutic

Dacă nu v-ați întâlnit până acum cu poezia lui Albert Denn, este foarte probabil să fi pierdut un debut în literatură cu adevărat impecabil. Dacă podiumurile ultimelor concursuri literare nu v-au spus mare lucru, ba chiar v-au dezamăgit, dacă poezia momentului vi se pare supraîncărcată de lirism fad, clișee, metafore nereușite, expresii apoetice ce tind spre avangardă, pentru ca mai apoi să se piardă într-un nonsens asfixiant, atunci cutez cu impertinență de parior să vă însoțesc în interpretarea colecției Îmi pipăi cu frică tălpile (CDPL 2018), în care poemele se desprind de tendința actuală cu lejeritatea volatilă a unei bule de heliu. 

Portret al artistului la tinerețe

Nicăieri un poet nu a început mai umil o colecție de poezie, poate doar în parodiile marilor poeme epice, unde autorul pornea la drum în spiritul unei excusatio prin care își accepta rolul de mână palpitândă, condusă de însuși zeul Dionis, convins oponent al muzei apolinice din Parnas. „Sunt acel șobolan inocent/ care caută în labirint/ iluzia primei bucăți de cașcaval”, declară Denn în prima sa poezie, deși aceasta, ca și întreaga colecție, nu se vrea a fi nimic neserios, ci o destăinuire sinceră înfățișând un scriitor la începutul unei călătorii dedalice, la a cărei destinații necunoscute dar, probabil, recompensatoare, acesta aspiră cu toată inocența și entuziasmul primei chemări la arme. Se configurează această călătorie drept o iluzie: în definiția sa din dicționar, o percepție denaturată; în cazul de față, a unui traseu labirintic pe care șobolanul de laborator îl parcurge demonstrativ, riscându-și pielea ca exemplu pentru cercetătorul-cititor. Eu sunt cel ce va străbate, cu tălpile dezgolite, o rută necunoscută încă în numele unei iluzii, aceea de a fi recompensat odată găsită ieșirea – pare a ne striga din toți rărunchii tânărul poet redus la scală animală.

Însă a urmări această căutare din poziția privilegiată a celui care, în aparență, nu a fost chemat să se măsoare cu noroiul vâscos al dedalului nu pare mai ușor nici pentru cititor. Orice deplasare a acestui scriitor-cobai, tradusă în poezie prin reflecții profunde în versuri scurte, deseori aforistice, se cere adnotată, interpretată, reținută pentru viitoare aprofundări. În permanență interpelat, cititorul nu poate asista impasibil la această cursă „șoricească”, așa cum nici atletul, cu toate temerile și smerenia participării pentru prima oară la maraton – ceea ce nu exclude, totuși, mari așteptări – nu se poate reduce la un mut, indiferent alergător pe o pistă întortocheată. Iar asta pentru că alergătorul nostru de cursă lungă nu este un simplu maratonist, și nici măcar un șobolan, așa cum, cu aparentă ironie modestă, se autodefinește, ci un poet cu sensibilitate, fler și o doză bună de îndrăzneală. Un scriitor cu drepturi depline, ce se amestecă printre semenii săi conștient de propria misiune de poet-vates, dar și de propria diferență („aș putea fi orice om/ de pe stradă/ din metrou/ de oriunde [...]/ dar...”). Acest „dar”, adversativ prin excelență, arată o deplinătate a conștiinței de a aparține (a se citi și: a cunoaște) sferelor înalte ale artei poetice, o situare a poetului în lumea semenilor săi, dar mai ales în afara ei: „vreau să cunosc nepăsarea/ acea nepăsare care mă apără/ și este în echilibru cu cei din jurul meu”. Dar Nepăsarea cu majusculă nu se prezintă la întâlnirea cu poetul, deși el o așteaptă în van pe o bancă, de unul singur, ore bune. 

O precizare de natură semantică se impune acum (pentru că stă la baza jocului poetic din volum), mai ales având de-a face cu o poezie care își alege cuvintele cu atâta migală ca cea a lui Denn: statutul de seamăn, până la proba contrarie, trebuie înțeles numai în aspectul său superficial, exterior, corporal. Suntem cu toții semenii poetului în confuzia zgomotoasă, dezolantă, indiscernabilă a străzii, acolo unde „oricum [se] merg[e] în toate direcțiile”, unde „oamenii [...] trăiesc fără să trăiască”, unde „gura prietenului [...] te scuipă/ lângă gura străinului” și „doar umbrele [clădirilor sunt] fericite”. Dar când vine vorba despre gândurile ce străbat acele corpuri umane în aparență asemănătoare, cine se distinge este întotdeauna eul liric: melancolic, singuratic, câteodată ironic, aproape mereu temător, la un punct de răscruce între certitudine și nedumerire, el trece prin filtrul analitic al creației observațiile sale zilnice. Sigur, și el are un corp ca toți ceilalți, însă și-l folosește ca receptacul pentru entuziasmul creator („ce-mi place nebunia asta/ care vine când te aștepți mai puțin”) și ca instrument pentru transformarea gândurilor în cuvinte bine șlefuite. 

Relația dintre corp, gând și cuvinte este poate cea mai explorată dintre cele din carte. Corpul este organul senzorial extrem: face posibile „plăcerile pielii”, în același timp ascultă și privește intens lumea înconjurătoare. Gândul își are sediul în corp: el conține tot ceea ce corpul nu poate realiza (deseori, această condiție este sugerată prin fraze sau verbe condiționale: „dacă ne-am iubi/ într-un tablou/ ne-am iubi pentru totdeauna” sau „ar putea fi iarnă/ ar putea fi ceai verde cu iasomie [...]/ ar putea fi o stea de hârtie/ ai putea fi creatorul ei” sau „cum ar fi dacă.../ oh dar ce frumos ar fi/ se întâmplă/ într-o frecvență pe care n-o pot prinde” sau „dacă nu ne-ar mai fi frică de gură/ sau dacă ea n-ar exista/ ce am mai fi în stare să creăm/ pentru a ne devora?). Gândul așadar, hrănindu-se cu senzațiile corpului, chestionează, speculează, meditează. Iar tribulația sa labirintică este transpusă în limbajul poetic prin acele cuvinte perfecte pe care numai cei mai fini poeți știu cum să le alăture.

Corp-gând-cuvinte: o interdependență necesară

Astfel însă cititorul și-ar putea imagina că între gând, corp și cuvinte există o ierarhie. Că, la fel ca în mortificantul creștinism ascetic, trupul, aflat pe cea mai joasă treaptă, este de pedepsit. Că trebuie împiedicat să mai simtă acele „plăceri ale pielii”. Că gândul constituie partea cea mai nobilă a ființei umane și că superioritatea eului liric menționată mai sus vine tocmai din această disprețuire a simțurilor crase. Dacă ar fi așa, probabil că Îmi pipăi cu frică tălpile nu ar atrage atenția decât la nivel ecumenic și ar avea ca rezultat, în cel mai norocos dintre cazuri, o canonizare a autorului. În schimb, ceea ce ne sugerează scriitorul aici pare a fi pe atât de laic și de simplu, pe cât de greu de intuit. Privite în ansamblu, cuvintele ușoare ale lui Denn par a desena traiectoria unei concepții unitare, ba chiar complementare între cei trei poli care, la prima vedere, par a se exclude concurențial. 

În primul rând, „corpul meu este/ mult mai inteligent decât mine/ iar aceasta este cea mai mare dovadă/ că nu-mi aparține/ că suntem doar asociați/ într-un proiect comun”. Iată una dintre poeziile cheie în înțelegerea raportului dintre corp, gând și cuvinte. În al doilea rând, dacă acest corp de care și poetul dispune, cu ajutorul căruia se poate mimetiza printre semenii săi umani în aglomerația urbană zilnică și face observații profunde nu îi aparține, atunci ce îi aparține de fapt? Răspunsul cel mai evident (nu neapărat și cel mai exact) este: celelalte două elemente ale triadei. În al treilea rând însă, se impune o altă precizare de natură semantică. În poezia lui Denn, a aparține nu are neapărat sau numai sensul de proprietate, ci și, mai ales, de cunoaștere. Dacă deseori eul liric își expune cu cea mai mare claritate propriul gând, dacă niciunul dintre personajele din poezii nu este descris în deplinătatea caracteristicilor sale intelectuale sau a acțiunilor sale neobservabile, cu alte cuvinte prin prisma gândurilor sale, ci doar prin  corpul său, este pentru că singurul pe care poetul îl cunoaște (a se citi și: îi aparține) cu adevărat este gândul propriu! Centru coordonator al creației, acesta colaborează cu cel al simțurilor și cel al expresiei, fără ca între cele trei să fie stabilită, totuși, vreo scară ierarhică. Depind unele de altele, sunt perfect complementare, ba chiar se influențează reciproc până la întrepătrundere idealistă: „aici n-au existat picioare/ dorința [o manifestare a gândului] doar crease o parte din corp”. 

Gândul așadar, pare a ne sugera poetul, are capacitatea de a crea, de a da un sens corpului. Acesta din urmă există doar în măsura în care poate fi gândit: picioarele, spre exemplu, mai cu seamă tălpile, sunt ancorele noastre în realitate, căreia îi dau sens – motiv recurent în întreaga colecție. Ele nu sunt plăsmuite ex novo de către un poet demiurg absolut, stăpân pe materie, ca în Mallarmé: însă nu acesta este sensul acțiunii de a crea aici ci, la fel ca în filosofia idealistă, acela de a căpăta sens în conștiința unui poet gânditor prin excelență. 

Astfel, cuvintele folosite de acest gânditor – pe care ni-l putem imagina nu mai puțin împovărat de propria-i meditație decât cel din sculptura lui Rodin – pentru a se exprima, capătă valoarea universală a prizonierului încătușat din bine-cunoscutul mit platonic ce reușește, după îndelungi lupte cu iluzia umbrelor proiectate pe peretele de piatră, să pășească temător în afara peșterii. Înaintea noii perspective asupra realității, gânditorul-poet, la fel ca prizonierul lui Platon, nu se îndepărtează de semenii săi. El nu cade în plasa țesută de către egoism ci își descoperă, cu mare entuziasm și conștiința responsabilității, misiunea, motivul pentru care i s-au încredințat tablele legii: acela de a comunica celorlalți prizonieri încătușați încă ceea ce doar prin forța cugetului se poate descoperi și doar prin cuvinte formula. Din acel moment scrie poezie, arta cea mai potrivită pentru a exprima inefabilul. Își măsoară cuvintele la milimetru înainte de a le așeza pe hârtie, nu folosește punctuație decât în cazuri absolut necesare, nici majuscule, nici titluri, nici versuri redundante. Literatura minimalistă a poetului nostru provoacă cititorul în modul cel mai direct cu putință, îi adresează jumătăți de întrebări, îi oferă jumătăți de răspunsuri. Autorul speră că prin aceste tehnici maieutice va reuși să scoată la iveală ceea ce fiecare dintre elevii săi conservă inconștient în ființa-i lăuntrică. Curând însă, entuziasmul are să lase locul fricii de a nu se face înțeles. Aceasta străpunge ca o săgeată obscură multe dintre poemele din volum. Dacă poezia mea, se întreabă poetul în însuflețirea sa creatoare, nu va reuși să aleagă și să alăture acele cuvinte de care „prea puțini oameni [se țin]”? Iată de ce „dorința de a te întâlni pe hârtie/ crește odată cu frica la intersecție”: interlocutorul poate fi aici, la alegere, fie cititorul, fie scriitorul însuși, înfricoșat de responsabilitatea abia conștientizată de poet-vates.

„Acceptarea contrastului dintre clipe”

Într-adevăr, la fel ca în mitul peșterii, dezamăgirea de a nu fi înțeles va lua locul entuziasmului binevestirii: „oamenii pot înțelege/ atât cât pașii/ din oglindă le permit”. Printre încercările de a denunța în artă perfidul „conduitei umane/ competiția eurilor din dialog/ nesimțirea normală sau nebună”, „gura prietenului care te scuipă/ lângă gura străinului”, superficialitatea sufletelor definite „mașini de făcut cuburi de gheață”, autorul strecoară profunda sa dezamăgire pentru lumea în care este nevoit să trăiască. De multe ori îi vine să abandoneze cursa profetică prin dedalul întortocheat, să se dea jos „înainte de stația următoare”. Însă dacă pe de o parte dorește să se îndepărteze de lumea unde se simte atât de străin, pe de alta realizează că „orice cădere e bună pentru inspirație”. 

Așa cum știm de la Wordsworth încoace, există două momente ale creației poetice: cel în care poetul pășește prin lume pentru a o observa, și cel al exprimării emoțiilor suscitate de-a lungul observației: „emotion recollected in tranquillity”. Acest din urmă moment presupune reflecție în liniștea prielnică a propriei locuințe, la masa de scris, etc. Poezia ia naștere atunci când poetul își retrăiește emoțiile, le reordonează în versuri atent ponderate. Tot astfel eul liric se înfățișează în două ipostaze aparent contrastante și în poemele lui Denn: pe de o parte, într-un context urban complet diferit de cel al naturii idilice cântate de Wordsworth, un mediu zgomotos, sufocant, căruia i se opune; pe de altă parte, în mijlocul unui ocean de liniște. În acest ocean, atunci când nu se află printre semenii săi trupești, poetul se aruncă, înoată, se regăsește. Este oceanul unei dimensiuni ascunse, paralele, pierdute, la care se poate avea acces prin poezie, cu condiția esențială de a fi fost invitat. Mai precis, de a te fi simțit invitat. Pentru că acolo unde poetul invită prin spațiul alb al foii, prin limbajul și structura simplă și directă e poemelor, eul liric o face prin îndemnuri înflăcărate: „să fugim departe/ pe alt continent/ sau pe altă planetă/ să fugim în locul/ în care nu se mai poate fugi/ în care timpul se oprește”. Eu și tu, declară poetul deseori, iar această a doua persoană cu identitate neclară poate crea destule probleme în interpretare.  

Rolul fundamental al iubirii 

Cine este acest TU? – se întreabă cititorul, acest tu căruia vocea poetului, cu o atenție maniacală de a nu-i dezvălui genul în structura gramaticală a cuvintelor, i se adresează în permanență. Este cu siguranță un interlocutor uman, descris în corporalitatea sa totală, atât în ce privește trăsăturile vizibile ale chipului (mereu androgine, nedezvăluind masculinul sau femininul), interioritatea insondabilă a organelor interne („acel loc e de negăsit în ventricolul tău stâng”) și aparenta invizibilitate, de fapt structura sa microscopică: „ce norocoase sunt celulele tale”. Ce leagă însă un eu liric deseori melancolic, obișnuit cu liniștea și singurătatea oceanului său îndepărtat, de această ființă umană misterioasă părând a-și duce viața în platitudinea cotidiană a unui „București răsfoit”? 

Pentru prima dată poate în această analiză avem de-a face cu o întrebare al cărei răspuns este imediat: iubirea! Faptul nu ar trebui să ne surprindă: care poet respectabil nu a cântat iubirea în versurile sale? De la Safo la Catul, de la Catul la Petrarca, de la Petrarca la Shakespeare, la Baudelaire, la Eminescu și așa mai departe, până la Denn. Însă iubirea cântată de acest poet contemporan nu este nici erotică, nici devoratoare ci, mai degrabă, ca în Novalis, un portal de acces către o altă dimensiune. Aceeași iubire fără margini simțită de primul descătușat al peșterii platonice pentru semenii săi legați încă înăuntru, care îl face să se întoarcă înapoi din libertate pentru a-i ghida și pe ei spre ieșire. Iubirea față de umanitatea în care poetul se recunoaște parțial: în trup, nu și în spirit. Până la proba contrarie!

Iubirea. Acest sentiment pur, înălțător, filosofic animă căutarea poetului-vates, ghid spiritual aflat într-o cursă, într-adevăr, umilă, „șoricească”, însă întru totul conștientă în ce privește obiectivele sale finale. Un nou om mai profund ia naștere în urma dialogului maieutic provocat de poet, desfășurat într-un crescendo periodic, de la întrebări bazice despre singurul eu cognoscibil, cel al tălpilor, a se înțelege cel tangibil-corporal („când două bacterii/ se iubesc în interiorul corpului tău/ ce simți?”), la cele mai complicate, de natură filosofică, despre eul meditativ („există ceva dincolo de gând”?), până la cele metapoetice, în care se ridică problema eficacității cuvintelor în fața tăcerii poetice (ce să mai fie de spus?/ oare n-a spus destul liniștea [?]” – așa începe, de altfel, poemul concluziv al colecției).

Dincolo de iluzia inițială: dubla recompensă finală

Corp-gând-cuvinte pare a fi triada dialectică perfectă ce străbate această colecție de poezie de la un capăt la celălalt. Doar la sfârșitul tribulației interioare, a schimbării de perspectivă, a înțelegerii profunde a sinelui, cel care se simte invitat, adică cine răspunde pozitiv la stimulii poeziei filosofice a scriitorului nostru își câștigă locul alături de el în acel „univers paralel” unde „există doi oameni la fel ca noi/ care se iubesc”. O recompensă binemeritată de ambele părți, dacă ne amintim că însuși scriitorul, la rându-i, plecase la drum șovăitor în căutarea unei iluzii acum concretizate. Teama recurentă a poetului („inima îmi era/ o minge de ping-pong/ ce tot trecea/ de la iubire la frică”) de a explora de unul singur această nouă dimensiune aflată „dincolo de cutie”, „dincolo de gând”, „dincolo de vorbe”, „dincolo de percepția umană a timpului” se va risipi însă doar atunci când cineva i se va alătura în această nouă aventură: „pe o planetă fără copaci/ pe o planetă fără râuri/ fără munți, fără mări/ mai exista un om/ în afară de mine/ și era cel mai frumos loc din univers”. 

Albert Denn – Îmi pipăi cu frică tălpile, Casa de Pariuri Literare, 2018

Pavel NEDELCU

Scriitor. Traducător. Critic literar. Locuiește în Italia din 2009. Licență în limbi străine și masterat în traducere la Università degli Studi (Torino). Redactor al revistei culturale LiterИautica. Publică în mod curent povestiri, cele mai cunoscute texte ale sale fiind cuprinse în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). A fost premiat la mai multe concursuri de literatură, organizate de către PEN România (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB/revista Apostrof (2020), etc. Recent a primit premiul al II-lea la concursul „Primul roman", organizat de Ed. Litera.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 3⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Desigur, Liviu G STAN este un veteran al scrisului. A publicat deja câteva romane, cel mai recent fiind Salamandre. Însă textul de azi e diferit, se înscrie în alt trend, e noua literatură a lui Liviu G Stan. În general, proza lui emană de la primele fraze inteligență și știința scrisului, o grjă paternă față de poveste. În generația sa, aduce romanul elaborat, înnoitor în mod evident și ancorat în același timp în realitatea evenimentului și a știrii. Efuziunile lirice sunt întodeauna dublate de necruțătoarea privire a jurnalistului. Spre deosebire, aici lasă la vedere lumea interioară, Țăcăniții... e un text personal, tușant, de reconectare la lumea Brăilei, așa cum o știm din literatură.

Doina RUȘTI

OPTm

FILMELE REVISTEI

Evenimentul SĂPTĂMÂNII

Cristina BOGDAN, noua decană a Facultății de Litere, Universitatea din București. FELICITĂRI!

VOXA

reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi „Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Victor Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există și lecturi de autori.

 

AZI

de Ligia Pârvulescu

 

ca un personaj semi-tragic
care se lovește de rama tabloului,
dă-mi senzația supunerii față de evitabil
și devotamentul câinelui față de stăpanul cel crud atașamentul copilului față de mama care-l sugrumă în fașă și tremurul condamnatului în fața plutonului
lasă-mă doamne măcar azi
să fiu femeie
pentru că azi
am văzut un bărbat care mă iubea –
vedeam bine că m-ar fi primit
sub talpa lui.

 

LITERA, 2021

ART, 2020-2021 - toată seria, la promoție

În curând

O carte despre cel mai teribil experiment comunist - un frag. aici

Interviu cu Sandro Veronesi

 

 

 

Copyright © optmotive.ro