Ideea de femeie îmbrăcată în haine bărbătești pentru a atinge un anumit scop care de altfel i-ar fi inaccesibil sau interzis a devenit deja de mult timp un motiv literar. Mă feresc să spun clișeu pentru că nu-mi place ideea.

Genul meu literar preferat e de departe fantasy-ul, motiv pentru care am decis recent să fac o incursiune în literatura fantasy considerată acum "fantasy clasic". Vorbesc aici despre serii de cărți ambițioase, în care un volum are în medie 600 de pagini, o serie nu e niciodată mai scurtă de trei volume și poate să ajungă și până la douăzeci.

În cazul unei astfel de literaturi, e imposibil să eviți repetiția și clișeul. Există nenumărate motive literare care apar în aproape toate seriile de acest gen. Farmecul vine în momentul în care, fie personajele sunt în prim-plan și atât de reușite încât scuză clișeul, fie motivul literar este atât de bine sau interesant interpretat, încât devine ceva în totalitate nou.

Un alt lucru bine cunoscut în cadrul acestui gen, dar care se reflectă destul de clar la nivelul întregii literaturi în modul general, este că nu mulți autori reușesc să treacă testul empatiei: creează o lume fantastică, bazată de multe ori pe defectele și inegalitățile lumii reale, și nu reușesc să ofere personajelor șansa de a evada din poziția în care au fost puse, sau de a o face în mod verosimil, pentru că nu-și pot imagina conflictul și dialogul interior al genului opus. Vorbesc în termeni binari de gen pentru că mă refer la serii clasice, care de multe ori sunt reinterpretări fantastice ale Evului Mediu, deși trebuie să punctez și faptul că fantasy-ul clasic, scris în urmă cu zeci de ani, reușește în mod ingenios să ascundă în narațiune personaje queer care au scăpat editorilor: Aran’gar, Moiraine și Siuan, Elayne și Aviendha din Roata timpului a lui Robert Jordan fiind câteva exemple, alături de protagonista eponimă din Saga Paksenarrion, a autoarei Elizabeth Moon, asupra căreia vreau să mă opresc în acest text.

Saga Paksenarrion oferă un exemplu referitor la cum poți trata un motiv literar care riscă să devină clișeu. Clișeele abundă încă din titlu (dar ăsta e și farmecul). Primul volum, Fiica fermierului (Sheepfarmer’s Daughter, 1988), se deschide cu un prolog în care copiii admiră sabia lui Paks, ascultând legende despre faimoasa eroină, legende pe care și cititorul urmează să le afle. Primul capitol ne întoarce în trecut, la începutul violent al aventurii lui Paks: momentul în care, forțată de tatăl ei să se mărite, Paks își înfruntă tatăl, îi fură sabia, iar în urma unei înfruntări fizice violente cu propriul părinte, își părăsește familia pentru a se înrola într-o trupă de mercenari, cu gândul de a câștiga destui bani pentru a-și răscumpăra zestrea pe care tatăl ei deja a oferit-o soțului promis.

Romanul reușește deja să stabilească caracterul profund patriarhal al lumii în care l-a aruncat pe cititor, chiar și numele protagonistei o spune: Paksenarrion Dorthansdotter este un joc de cuvinte fonetic, ce se traduce prin "fiica lui Dorthan". Și totuși:

Deghizată în hainele vărului ei, merge o zi întreagă pentru a prinde înscrierile pentru trupa de mercenari a ducelui. Și aici vine partea frumoasă: autoarea refuză să dea curs narațiunii clasice. Deghizarea este ignorată în mod complet. Paks primește o uniformă nouă și este acceptată ca un egal, faptul că este o femeie care s-a înrolat în armata unui duce pentru a deveni soldat nu reprezintă un punct de tensiune, și permite deci romanului să exploreze o poveste și un conflict interior care nu sunt bazate pe efortul personajului feminin de a fi acceptat și recunoscut într-o poziție văzută în mod tradițional ca fiind una inerent masculină, oferind deci protagonistei o poveste proprie.