Oricât de riguroși ar părea că putem să fim trasând, în spirit didactic, o linie despărțitoare între (auto)biografic și ficțional, cred că cele două categorii se intersectează inevitabil. Chiar și când se pretinde onestă pe deplin, pură reconstituire documentară (și documentată) a unei vieți și a epocii ca decor, fidelă ordinii cronologice și principiului veridicității, autobiografia nu încetează să presupună, la baza alcătuirii ei, o serie de opțiuni, așadar un amplu demers de selecție. În rama narațiunii autobiografice nu încap, evident, niciodată toate experiențele ori evenimentele și de multe ori ceea ce un autor de memorii lasă deoparte, pentru un altul se dovedește esențial, poate un punct de cotitură, un centru de iradiere pentru perspective și revelații cu efecte pe termen lung. Dacă într-o zi doi autori care își vor scrie odată memoriile întâlnesc figura tulburătoare a vreunui ins excentric care ,,bântuieˮ o vreme pe străzi, este posibil ca numai unul dintre cei doi literați să rețină acel ,,nebun frumosˮ al ,,marelui orașˮ (ca să parafrazez titlul cărții lui Fănuș Neagu) și să creeze, fie și datorită unui singur detaliu, niște nebănuite conexiuni, făcându-i loc (și încă poate chiar privilegiat!) în paginile viitorului său volum de memorii și exclamând ,,A existat odată în acest oraș un nebun frumos care mi-a schimbat viața!ˮ. Asta pentru că un autor de memorii nu este un istoric (deși până și discursul istoriografic prespune selecție și o doză de arbitrar, adesea chiar de ,,basneˮ, vorba cronicarului).

Putem pretinde unei cărți de memorii să fie exactă? Dar ce înseamnă exactitatea? Probabil obiectivitate de ordin identitar și faptic. Cred că un text memorialistic declarat astfel ar trebui, totuși, să respecte o anumită osatură care este, în fond, realitatea factologiei și a identității celor cuprinși în relatare. Pe scurt: memoriile pot ficționaliza numai în sensul blurării sau îngroșării, intensificării (firești sub imperiul subiectivității) unor evenimente, dar nu în sensul plăsmuirii lor, nici din neant și nici măcar pornind de la modele reale. Parafrazând titlul unui recent film celebru, omul și fapta ,,care n-au fostˮ nu trebuie să fie nici în textul memoriilor, fiindcă lipsește acel semnal care ne îngăduie invenția, un fel de ,,start jocˮ care înseamnă ,,pactul ficționalˮ. Este firesc ca aceeași persoană, de pildă, să fie reflectată diferit în două cărți de memorii – ține de regimul nuanțelor, de jocul perspectivelor, de simpatii și antipatii. Cumva, între biografia brută și consemnarea ei memorialistică se stabilește un raport asemănător celui între un roman și ecranizarea lui: interpretarea regizorului poate schimba ușor accentele, replicile, poate elimina anumite secvențe și dezvolta altele, dar trama, firul epic și un anumit fond identitar al personajelor ar trebui să fie conservat.

Cea mai bună cale pentru un autor de a-și satisface nevoia de ficționalizare rămâne romanul autobiografic. Acolo, ceea ce putea fi catalogat drept minciună în textul memorialistic devine ficțiune, plăsmuire, imaginație. În romanul autobiografic, povestea de viață, ,,corpusulˮ biografic brut sunt ca un comprimat efervescent care, odată ,,plonjatˮ în fluidul narațiunii, al imaginarului literar, se pulverizează în nenumărate forme infinitezimale, fiindcă viața și lumea ,,așa cum le știmˮ se multiplică în hățișul lumilor posibile, într-un labirint de semnificații, de surplusuri și de trunchieri pentru care nu văd de ce autorul, odată declarat genul romanesc al scrierii sale, ar mai trebui să fie tras la răspundere. Ficțiunea înghite adesea într-o atât de mare măsură viața încât nu se mai poate vorbi decât de un substrat autobiografic. Să ne gândim la un clasic: este Moromeții un roman autobiografic? Știm mult-citatul răspuns al scriitorului: ,,Adevăr sunt sentimentele; ficțiuni sunt împrejurărileˮ. Cred că e o circumscriere foarte exactă a acestui aliaj biografie-ficțiune. Să ne amintim, rămânând la cazul lui Marin Preda, ce spunea în confesiunile sale despre nuvela ,,Salcâmulˮ și despre reținerile pe care le-a avut în a o publica, văzând în ea un fapt mult prea intim, prea personal pentru a fi ,,divulgatˮ.

Punerea în ficțiune a datelor propriei biografii poate aduce o anumită eliberare, o detașare în absența căreia scrisul este foarte greu sau chiar imposibil, fiindcă regimul ,,spovedanieiˮ, al mărturisirii este pentru unii scriitori incomod. Literatura lui Marin Preda este, de altfel, reprezentativă pentru modul în care biograficul ,,hrăneșteˮ ficțiunea, prin acele biografeme, secvențe recurente care trec dintr-un roman în altul (și despre care aflăm, din Viața ca o pradă, că sunt inspirate din copilăria scriitorului). Fenomenul nu e, desigur, ,,marca înregistratăˮ a scrisului predist. Biografemele sunt, în general, liantul dintre autobiografic și ficțional. Am fost surprins, de exemplu, să regăsesc în Memoriile lui Mircea Eliade, un pasaj despre o cameră misterioasă (,,O văd și acum. Storurile erau lăsate, și în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu știu de ce, mi se părea că totul plutește acolo într-o lumină verde; poate unele perdele erau verziˮ). a cărei descriere era, literalmente, aproape identică în raport cu cea a camerei ,,Samboˮ din Noaptea de Sânziene (,,Parcă aș fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lăsate și perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie, plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aș fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaș de strugure.ˮ).

S-a scris mult pe marginea autobiografiei ca gen (Philippe Lejeune, cu al său pact autobiografic bazat pe identitatea de nume autor-narator-personaj, și el contestabil, după cum s-a tot văzut; Georges Gusdorf, care vedea autobiografia ca pe un act necesar de autocunoaștere și astfel de edificare a propriei identități etc.), iar apariția conceptului de autoficțiune a complicat problematica deja spinoasă a genurilor biograficului. Maleabilitatea faptelor de viață ar fi elementul comun între romanul autobiografic și autoficțiune. Deosebirea? Autoficțiunea trebuie să ,,lucrezeˮ cu materialele existente. Ea le poate augmenta, diminua, ridica la puterea x, poate face să fie altfel tot ce a fost, poate extrapola, se poate juca cu perspectivele și accentele, creându-și un fel de ,,avatarˮ, dar despre acest avatar se va ști în permanență cui aparține. Altfel spus, autorul de autoficțiune se poate ,,jucaˮ, se poate ,,aventuraˮ, însă nu ,,departe de casăˮ.

Ficționalizarea sinelui împlinește și nevoia umană de eroism, de mitizare, de transformare a golurilor în plinuri. Ca să preiau formulele lui Constantin Noica despre ,,modulațiile românești ale ființeiˮ, ceea ce ,,n-a fost să fieˮ ,,va fi să fieˮ prin romanul autobiografic sau prin autoficțiune. Conținutul însuși al memoriei se poate îmbogăți cu interpretări noi, fiindcă, în fond, orice text este rezultatul unei adaptări a ,,surseiˮ la disponibilitățile și viziunea noastră, o ,,negociereˮ a sensului, încât am putea considera scrierea unei povești un efort hermeneutic. O adaptare, o transfigurare subiectivă a faptului brut o realizează, cum afirmam mai sus, și memoriile. Aș citi întotdeauna cu multă plăcere o carte de memorii în care se simte forța romancierului de a intui acel potențial al lucrurilor aparent derizorii, de a ilumina faptele dându-le o coerență pe care numai o personalitate cu viziune o poate da. Picanteriile și senzaționalul așa-zisei vieți ,,de culiseˮ, ,,ascunseˮ, ,,neștiuteˮ a cutărei celebrități, fie el și scriitor, nu mi se par, în schimb, decât mărunte clișee de marketing, fiindcă unica nadă aruncată este de ordin informativ (ce nu s-a știut!) și axiologic (adevărul și nu minciuni!)

Mai este, însă, ceva care mă preocupă de câtva timp în legătură cu discursul despre sine și ideea de adevăr. Nu cred că încălcarea în sine a principiului veridicității (fie și în memorii) ar fi realmente îngrijorător (deși, am spus-o, memoriile se angajează să ,,livrezeˮ o narațiune despre fapte și oameni care...au fost și, procedând altfel, și-ar trăda condiția), ci tendința contemporană tot mai accentuată de a crede într-o relativizare totală a noțiunii de adevăr. Semnele acestei epoci a ,,post-adevăruluiˮ, despre care citeam prima dată în urmă cu vreo șapte ani într-un articol al profesorului și criticului Liviu Papadima, nu mai sunt reperabile numai la nivelul ,,macroˮ, societal, al fenomenelor de manipulare prin ,,deep fakeˮ (deși de multe ori aceste ,,fakeˮ-uri ,,adânciˮ mi se par mai puțin inteligente chiar decât ,,ghiavolulˮ păcălit din Dănilă Prepeleac), ci și la nivel individual. Acea impunere brutală, agresivă a unei ordini care nu e decât o emanație subiectivă a nevoilor (sau, în cel mai bun caz, a viziunilor) noastre, pe principiul ,,Așa vreau eu, așa cred eu, așa fac eu!ˮ, abia asta mi se pare cel mai periculos fenomen. Aici nu mai suntem pe domeniul ficționalizării, al nuanțelor, al pluriperspectivismului sănătos, ci pe un teren minat al automitizării, al unui avânt al considerării propriei voci drept cea (și poate singura) legitimă. Pe baza a ce? Nici nu mai contează. De multe ori, acest avânt autoritar e însoțit de expresia (un fel de mini-reflex al unei cvasiconștiințe autocritice din care a rămas doar o umbră) ,,Daʼ ce, nu-i așa?ˮ. De prea multe ori, limitele rezonabilului se împing după necesități: ,,familie mare, renumerație mică, după buget...ˮ Că sunt unsprezece sau patruzeci și patru de steaguri...Mai are importanță? Câtă vreme facem din naturalețea și individualitatea noastră valori supreme, ca Matilda din Cel mai iubit dintre pământeni, care punea orice faptă imorală sub pavăza conceptului atât de lax al firescului, răspunsul (înspăimântător) ar fi ,,nuˮ...