Era o zi călduroasă de primăvară, ceva neobișnuit pentru această perioadă. Am decis să ies la o scurtă plimbare prin parcul central, pentru a profita de vremea frumoasă. M-am îmbrăcat lejer, alegând pantaloni de in și un tricou de bumbac, perfecte pentru o zi atât de plăcută. Cerul era senin, iar vântul bătea ușor, așa că am lăsat jacheta acasă. Mi-am încălțat tenișii și am ieșit pe ușă, cu promisiunea unei zile liniștite.

Ca să mă mai dezmorțesc, m-am hotărât să o iau la pas. Am coborât dealul unde locuiesc și am început să urmăresc șirul caselor până am ajuns pe chei. Lacul era îmbietor sub razele soarelui primăvăratic, așa că m-am așezat pe unul dintre pontoane, lăsându-mi picioarele să atârne deasupra apei. Rațele s-au apropiat imediat. Am scos din buzunar câteva felii de pâine, pe care le luasem special pentru ele, și le-am hrănit. După ce am terminat pâinea, am rămas câteva minute să privesc cum plutesc liniștite. Apoi, mi-am continuat drumul, mergând de-a lungul lacului.

Am intrat pe una dintre intrările secundare ale parcului, lăsând lacul în urmă. Pașii m-au purtat către aleea statuilor. Acolo, am găsit copii, femei și bărbați din bronz, încremeniți în poziții care mai de care jucăușe. Preferata mea rămâne cea în care un băiețel stă în cap, iar sora lui, bucuroasă, îl aplaudă. Îmi e mai apropiată de suflet pentru că îmi aduce aminte de sora mea mai mică. Deși nu am mai vorbit de trei ani buni și nici nu știu să stau în cap.

Melancolia începea să se înfiripe, așa că m-am dus să mă așez pe iarba proaspăt crescută din luminișul alăturat statuilor. Am închis ochii, lăsând cântecul celor câtorva păsărele să-mi aline gândurile, dar somnul mi-a ferecat pleoapele înainte să apuc să mă bucur de el.

O ploaie torențială m-a trezit violent, picăturile reci pătrunzând rapid prin hainele subțiri și ajungând direct până la piele. M-am ridicat în grabă și am început să alerg către ieșirea din parc. În cele din urmă, am ajuns la o stație de autobuz, unde m-am adăpostit. Tremuram de frig, iar hainele ude mi se lipeau neplăcut de piele. Speram ca autobuzul să apară cât mai repede. Am avut noroc: un autobuz greoi se apropia încet, farurile sale străpungând perdeaua de ploaie. Bucuros, am urcat în grabă, fără să verific dacă era cel potrivit. Ușa s-a închis în urma mea cu un clinchet metalic rece.

La capătul scărilor, m-a întâmpinat un bărbat aspru, cu privirea rece și cu o uniformă kaki bine strânsă pe corp. Înainte să apuc să spun ceva, mi-a întins mecanic niște haine uscate și o cutie albă, arătându-mi cu degetul scaunul unde trebuia să mă așez. Autobuzul a pornit înainte, singurul zgomot fiind sunetul greu al motorului. Străbătând culoarul întunecat, am observat că toți bărbații erau îmbrăcați identic și păreau amorțiți, privirea lor fixând un punct imaginar.

M-am schimbat rapid, iar hainele ude le-am ascuns sub scaun. Cum colegul meu de scaun era tranchilizat, mi-am îndreptat atenția asupra cutiei primite. Am scos prospectul, iar apoi două pastile micuțe, roșii. Am despăturit hârtia pentru a afla ce pastile am primit: "Dacă îți prețuiești viața, vei înghiți cele două pastile fără a te împotrivi!"

Inima a început să îmi bată haotic, și ochii căutau disperați o cale de scăpare. Timpul meu intern s-a oprit brusc: bărbatul care mă întâmpinase ajunsese acum lângă mine, iar oțelul rece al pistolului său era îndreptat spre moalele capului meu. Realitatea dură m-a izbit fără milă și am înțeles că libertatea, liniștea și bucuria mea dispăruseră. Îngrozit, am înghițit rapid pastilele. Nu a trecut mult până când facultățile mele mintale au încetat complet.

M-am trezit în noroi, cu o pușcă în mână, în timp ce un sergent urla la mine să mă mișc mai repede spre front. Instinctul a fost să ripostez, dar sergentul a anticipat asta: "Dacă refuzi să înaintezi sau ai vreun gând să dezertezi, plutonul din spate te va executa direct." Am întors capul îngrozit și am văzut un zid impenetrabil de mitraliere, toate ațintite spre mine. Cuprins de isterie, am luat-o la fugă spre front, fără a avea o țintă clară.

Un malaxor de sânge, oase și noroi s-a așternut în fața mea. Țesătura timpului părea înghețată, iar spațiul vital se micșora văzând cu ochii. Din față venea o armată de sticlă, determinată să ne nimicească. Oricât de mult trăgeam, părea că nu se termină. Trăgeam, trăgeam și degeaba. Parcă eram într-un purgatoriu al fricii și al disperării.

Apăs pe trăgaci. Lumina de la capătul țevii întârzie să apară, amplificându-mi panica. Mai apăs o dată și tot nimic. Mintea îmi fugea haotic, de colo-colo, fără să găsească o soluție. Realizez că am rămas fără muniție, dar era prea târziu: o durere acută îmi străbate craniul, dezintegrându-l în cioburi neuronale, fiecare fragment purtând libertatea, liniștea și bucuria mea.